Pierdut credinta. Ofer magie.

So…2^nd day of Christmas and 1^st  glass of red wine…

And having 2^nd thoughts…ca o femeie  ce isi respecta pulsiunile obsesive si  creste primul pisic. Si care ar  face bine sa se opreasca la primul. Pisic. Pahar de vin. Barbat care ii spune ca lucrurile sunt simple.

Dar e deja a doua zi de Craciun si eu scriu azi si nu ieri.

Caci daca as fi scris ieri as fi scris despre miracole, despre cadoul perfect gasit sub brad si pe care il port ca o imbratisare, despre taica-miu care in 27 de ani a zis pentru prima data ca ar dansa cu noi trei (nota redactiei: surori ), despre cat de sexy poate fi un tip care intreaba “Mai deschid una?” (n.r. sticla de vin ), despre jeleul perfect de pe cheesecake-ul homemade, despre noile remixuri descoperite ale Lanei del Rey si despre mine zambind undeva adanc, la limita care frizeaza pieirea, pierderea , abisul.

Dar eu scriu azi.

Si azi imi vine sa sparg cu mainile goale oglinzi si pereti de  sticla. Si azi ma gandesc cate mangaieri irosite pe marginea sticlei, cate oglinzi au ramas reci sub atingeri care de fapt n-au atins si au reflectat inapoi aceeasi  imagine inghetata, aruncandu-mi-o in fata, fara retusuri si fara echivoc.

Si azi mi-as dori ca mainile mele sa fie suficient de calde cat sa topeasca imaginea statica si sa o recompuna intr-o lume de lumini, culori si umbre nebanuite. Mi-as dori ca visele mele sa fie la fel de puternice incat sa imi arunce vopsea galbena pe pereti, asa cum cosmarurile mele fac sa sara sigurantele electrice si sa se arda becuri.

Si poate ca azi mi-as dori sa ma descompun si nu ajuta nici macar al doilea pahar de vin. Si poate ca azi mi-as dori sa scriu despre acele momente despre care nu pot scrie chiar daca mi-au fost livrate in mod neasteptat, asa cum mi le livreaza mie viata, zambind pe sub mustati si aruncandu-mi un “Na, sa te saturi. Pana data viitoare”.

Si uneori nici nu stiu daca sa o iau ca pe amenintare sau ca pe o binecuvantare.

Oh, fuck off. Enough metaphors. Had my cake and it’s not  enough . My wine and my pasta and my soft touches. Still rough enough, though. A little piece of somebody else’s world.

Si nici macar nu pot scrie despre asta in romana. So I’ll just have a second glass of wine.

Caci poate sunt singura nebuna care mai crede in Mos Craciun chiar daca stie ca nu exista. Asa cum crede ca (mai ) poate  construi cu mainile goale - pe  nisipuri miscatoare, calcand stanci ascutite si  furtuni necunoscute- povesti care vor face sa ii navaleasca sangele in obraji , iar pe ascultatori  sa isi aprinda o tigara. Si sa mai toarne un pahar. Doar asa. Pentru ca se poate.

As I appear to be

Bun, avem la bilant biletul catre Londra in stand by. La fel si biletul catre Lisabona. Si mi-e poate mai usor sa aleg cu cine votez in turul doi ( Johannis, da? ) decat sa aleg destinatia in care sa imi sparg pusculita, capul, sufletul.

Si daca ar fi sa imi urmez visurile ( da, am scris corect, exact asta am vrut sa zic – visuri ) Londra ar fi doar drumul care duce catre Lisabona. Cu escala sau fara.

Una peste alta incep sa ma prind ca intr-adevar relatiile la distanta ar putea fi  naspa. Sau poate ca, intr-un fel sau altul, sunt doar la fel, la un alt nivel.

Adica , mai putin filosofic, nu ne mai certam pe “iar ai uitat sa iei hartie igienica” ci pe “iar ai uitat de diferenta de fus orar”, nu mai trantim portiere la masina ( by the way, I love THAT sound ) ci inchidem aplicatiile de skype, viber, whatsapp si altele care nu s-au inventat inca. Un simplu si elegant click. Si adevarul e ca aici sau acolo, distanta s-ar fi simtit la fel, el ar fi muncit la fel de mult, eu m-as fi agitat la fel de tare, pasiunea n-ar fi fost de ajuns, comunicarea ar fi avut oricum lacune, iar hartia igienica n-ar fi fost niciodata suficienta.

Ah, exista si un avantaj. Intr-o relatie la distanta esti intotdeauna suficient de epilata. Pentru orice.

Si intotdeuna horny. Too horny. Atat de horny incat tre’ sa inghiti in sec  cand colegul de serviciu te intreaba “Te pot ajuta cu ceva, iubito?”, sa te faci ca ai treaba la dozatorul de apa si sa uiti orice intrebare ai fi avut de pus in prima instanta.

Si sa ma intorc de urgenta la calculator sa caut cele mai avantajoase rute catre Londra. Pentru ca apoi sa imi inghete sangele in vene , sa intru in fibrilatie si sa respir doar la comanda.

Si toate sfaturile pe care le-am dat vreodata, toate cartile pe care le-am citit, toate workshopurile la care am participat, toate se duc pe apa sambetei  si nimic, nimic nu se mai potriveste cu povestea MEA.

Desi undeva , in adanc, stiu ca de fapt e la fel ca povestea celor cateva prietene carora le-am recomandat cu caldura sa citeasca “He’s not just  into you” cu un oaresce aer de mila/superioritate, zambind din varful buzelor.

Eventual stingand o tigara apasat pe fundul scrumierei.  Acum scrumiera mea e plina de chistoace si capul  plin de fum. 

Plin de “ar fi trebuit sa ajunga pana la tine”, “a avut motivele lui”, “distanta”, “tehnologia nu e sensibila la emotii”, “nu iti mai face scenarii”, “tu nu stii”, “poti sa incetezi sa te mai indoiesti de orice?”, “incerc sa inteleg de ce nu esti sigura”, “se joaca…din afara asa  se vede ”, “vreau sa vad fapte.”

La asorte, Amy&Adele in tandem,

Dar la sfarsitul zilei imi acopar urechile, imi dezvelesc sufletul (caci cum altfel ar putea sa mi-l imbratiseze ? ) si totul ramane intre mine si el. Se rezuma la mine si la el.

Si la sfarsitul sfarsitului zilei totul e de fapt intre mine si mine.

Si atunci nu imi mai aprind nicio tigara, zambesc cum numai eu stiu si ma intorc la mine.

If I stay...

Ramai plasat poate cu intentie, poate intamplator, rasul de rigoare, gluma inevitabila, tensiunea din spate.

Ramai cu ecou si pe fundal te rog sa nu pierzi avionul, avem petrecere pe 1 noiembrie, ai fi in stare sa lasi totul in spate, viata are intorsturile ei, Arty are nevoie de nisip, dezerteaza si fugi la print, nu mai am curajul de altadata.

Incepi o viata noua.

Numai ca promisiunile de viata noua ma duc doar in punctul in care sa amestec cuvinte pe hartie si apoi sa le rearanjez intr-o forma finala identica. Pentru ca oriunde as merge, ma iau cu mine. Si m-a pocnit drept in fata: mereu va fi distanta, intotdeauna apropierea nu imi va fi de ajuns si intotdeauna imi voi dori prea mult, mai mult, din ce in ce mai mult.

Dar ai ramane?

Si e usor sa spun da cand ma plimb cu Helena in gradinile in care Jane Austen l-a plasmuit pe Mr Darcy, cand ceaiul verde se serveste cu lapte si intotdeauna la ora 4,  cand o citesc pe Maya Angelou in original, cand italianca neidemanatica imi aduce paste in pat impreuna cu o imbratisare si acea mother look, cand dau o fuga pana in oras sa dau 5 lire pe un menu de la mc pe care il mananc in aer liber, pe chei, avand cu Bogdan vesnica discutie boys and girls thing.

E usor cand trantesc telefoane satula de te rog sa intelegi doar putin, nu iti cer mult si beau o bere portugheza cu Helena si cand Cambridge-ul pare atat de departe.

E usor cand pot inca sa culeg zmeura si sa imi beau cafeaua in balansoar, iar veveritelor nu le este frica de mine. E usor cand telefonul imi lumineaza in mov si stiu ca mesajele sunt de la el. E usor cand ii aud vocea si imi spune pe nume. Elena. Fara H. E usor cand e usor ironic. E infricosator cand e usor serios.

Ramai. Si iadul se dezlantuie. Derulez pe fwd du-te si danseaza,have some fun and some pictures si stop fwd prea multe iesiri, prea mult dans, prea multe fotografii. Cand vreau mai mult devine te rog inceteaza, chiar nu e momentul. Cand privirea intunecata nu va mai fi un mister ci doar o gaura neagra si poate mai adanca decat pot duce.

Si ce-ai sa faci? Iti iei jucariile si pleci?

Sunt femeie, i-am zis cu voce tare, femeile fac asta. Nu ma lasa sa ma las sa plec, i-am zis in gand.

Dar vreau sa plec, pentru ca doar singura pot scrie povesti.

Nu stiu sa traiesc altfel decat trantind si izbucnind scantei, arzand si scurtcircuitand totul in jurul meu, la propriu si la figurat si totul se disipeaza.Si nu pot sa  imi gasesc linistea decat in povesti. Caci mi se taie respiratia si povestea ar deveni atat de comuna. Femeia care isi urmeaza barbatul.

Dar voi urma, in felu-mi amestecat, voi urma ziua in care imi voi da iar demisia, voi renunta la prieteni si voi da pisicul spre adoptie. Ziua in care povestea va deveni atat de simpla si de comuna. Cand va fi suficient spatiu pentru noi la un loc. Ziua in care ma voi pricepe sa scriu despre doi.

Dar mai ales ziua cand vom scrie impreuna.

Si soptit in gand. Fa-mi loc, te rog. Dar fa-mi loc cu adevarat.

Yes, Sir. Yes to life.

Deeeeci…(Dna Iruc – alias profa’ de romana din liceu – nu va uitati asa urat, e intr-adevar o concluzie la roller coasterul de rutina care a fost viata mea in ultima luna)…plec.

Nu ca ar fi ceva neobisnuit pentru mine sa plec. Nu ca ar fi ceva neobisnuit pentru mine sa gresesc rezervari in ultima clipa, sa intarzii la intalniri, la sedinte, sa raspund pe fuga la mesajele corecte ale persoanelor gresite, sa iau decizii dupa considerente incerte si promiscue cateodata si sa respir ritmat si sincopat uneori, asteptand consecintele.

„Haha I’m getting a sense of how you are ;) Always late but worth the wait J”

Asa mi-a zis necunoscutul care m-a oprit la universitate, si Doamne, de ce toate replicile in engleza par sa fie replici din comediile romantice?

And, yes, Sir, maybe we’ll have a coffee some day.

Poate ca vom face asta. Doar asa, pentru ca eram pe fuga, pentru ca zambeam , pentru ca intarziam la o intalnire misto, pentru ca eram nemachiata si ma simteam norocoasa cu 150 de lire in buzunar.

Revenind, bagajul meu e facut doar pe hartie, inca mai trag de o cafea rece de acum si refuz sa ma gandesc la toate maruntisurile pe care inca le mai am de facut.

Pentru ca sunt preocupata sa imi sincronizez pasii cu viata. Dupa crize de ups and downs m-am prins in final cum sta treaba. Mi-a luat ceva timp si mi-a luat ceva atingeri care inca imi fac pielea de gaina sa imi fac curaj sa ii dau Elenei mici si speriate o ciocolata si sa o trimit la joaca.

Ca n-are ce cauta in treburi de adulti.

Ca „vom vedea”, „daca va fi sa fie va fi”, „facem noi cumva”, „trebuie sa intelegi”, „distanta” si alte asemenea inseamna groaza si crize pentru cea mica, dar inseamna acceptarea vietii si invatarea unui dans nou pentru femeia care a ales un barbat.

Dupa considerente ambigue, promiscue si incerte.

Diagnosticate de terapeut si tratate cu spranceana ridicata de prieteni. Dar primite cu urale si licariri de suflet de femeia din mine.  Si pentru prima data in viata invat sa accept ca primesc ceea imi trebuie si nu ceea ce fetita cu ochi albastri si patrunzatori a planificat inca din clipa in care s-a trezit singura pe scaunel in prima zi de gradinita.

Iar acum fetita invata sa alerge dupa fluturi si sa lase planurile in seama mea. Iar eu le las in seama vietii care a facut sa ne intalnim cand ma asteptam mai putin, care l-a facut sa plece cand credeam ca nu merit asta, care mi-a oferit ocazia sa plec, care mi-a oferit ocazia sa raman.

Asa ca plec in Anglia. Si stiu ca o fac pentru ca iubesc sa zbor si pentru infinitul pe care il simt in secunda in care avionul decoleaza. Pentru oamenii care imi vor zambi ca si cand m-ar cunoaste. Pentru locurile pe care mi-am promis sa le vizitez. Pentru ca e nevoie sa imi amintesc ca sunt facuta sa lucrez cu oamenii. Pentru ca la finalul calatoriei ramane inca promisiunea suspendata al unui „hai ca vedem noi.”

Si pentru ca la urma urmei sexul prin telefon poate fi misto cand ai o pasiune pentru cuvinte si mind fuck. Da, sexul prin telefon poate fi misto. Cand ai o conexiune buna la internet. Nu ca a mea care te lasa cu … biiiip…biiiip…biiip.

Si cu toate astea, eu sunt gagica pe care o vezi dimineata la metrou nemachiata, in rochita neagra si ghetute, cu flori albe de toamna in brate, cu un zambet larg si tamp pe fata si cearcanele depasind tivul rochitei.

Asa ca, la naiba, chiar trebuie sa plec in Anglia.

The world holds many...worlds

So day 1…dupa 4 ore de somn ( se pare ca asta a fost laitmotivul inceputului promitator ) m-am trezit brusc, cu doua ore inaintea alarmei. Nu mai este in tara. Avionul deja a decolat. Numai suntem in acelasi oras.

Asta a fost primul moment de usurare. Gata. A plecat. Gata cu intrebarile si deciziile si parerile de rau. Zarurile au fost deja aruncate. De fapt, fusesera aruncate dinainte sa ne intalnim si eu stiam asta, poate ca Lorena are dreptate.

Trezitul cu doua ore inaintea alarmei mi-a dat timp sa vad doua episoade din Sex and the city. Si sa imi beau cafeaua la Mc. Sa imi aprind o tigara si sa observ cativa mici afaceristi care isi beau veseli cafeaua. Veneau de pe undeva de prin tara. O cafea-pauza de la mica lor viata.

O cafea pauza de la mica mea viata. Si nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc cate asfel de pauze vom fi luat impreuna. Apoi mi-am amintit ca el mi-ar fi stins tigara. Mereu mi-am imaginat ca eu as fi fost cea care stinge tigarile cuiva. Si m-am gandit ca poate lucrurile sunt perfecte asa cum sunt.

Iar doua ore mai tarziu m-am pomenit cautand, doar asa, to check it, curse ieftine catre Londra. Weekenduri posibile si schimbari de tura. Si mi-am amintit ca as putea avea ceva economii numa’ bune de folosit pentru cafele mai lungi si pauze mai mari. Desigur, fara cunostinta inculpatului.

Asa ca iata-ma in ziua 4. 4 ore de somn si finalul ultimului sezon din Sex and the city. O ciocolata si acum o cafea. Si poate o sa comand si o pizza.

Acum, multumesc pentru toate „esti ok?” si „cum mai esti?”, „cum te descurci?”, dar nu, multumesc. Nu sunt bolnava si nu vreau sa vad pity eyes. Posibil sa ma incerce o raceala, dar in acest caz voi avea nevoie de un nurofen si de cineva care sa se uite cu mine la filme.

Si nici „mergem noi in club sambata viitoare”, „vezi partea buna a lucrurilor”, „o sa treaca.” Etc etc. Nu vreau nici diminuari, nici exagerari. Lucrurile sunt asa cum sunt. Si nici nu bocesc prin servetele. Sunt un pic fucked up si maraita, dar la fel de bine poate fi vorba de spm.

Si poate ca nici nu mai e vorba despre mine simtindu-ma femeie, sau eu singura din nou, sau eu intr-o relatie la distanta.

E vorba despre mine fiindu-mi dor de universul unui barbat. Despre mine respirand mirosul lui. Cunoscandu-i fricile din spatele mainilor care stiu sa protejeze atat de bine. Cunoscandu-i punctele care il fac sa tremure si sa imi spuna pe nume. Ascultandu-i pasiunile si tonul vocii. Simplitatea din gesturi. Spectacolul din spatele ochilor negri. Ghicindu-i intentiile din spatele gesturilor mici. Admirandu-i atentia si corectitudinea cu care isi construieste lumea.

Despre mine cautand mici detalii din care sa construiesc spectacole care sa il bucure. Despre mine descoperind cat de mult imi place sa creez mici lumi, sa i le arat stralucitoare. Despre mine jongland cu mingii de foc.

Or maybe it’s just all about a lap dance and a blowjob. ( Mom, dear sisters…don’t google it! )

Si miroase a toamna si a alte inceputuri. Nu mi-a mai mirosit demult a prima zi de scoala. Si cumva sunt cele mai frumoase zile de toamna. Oh, si o noua piesa de obsedat pe repeat:

Adriana: Imi place piesa ta…te face sa te gandesti asa…

Eu: Pe tine te face sa te gandesti. Pe mine ma face sa imi vreau barbatu’ langa si paharul de vin. Asezonat piesei. Si sezonului.

Ah, si imi caut filmul de dragoste preferat. Credeam ca este „Before sunrise/sunset” cand am realizat ca nu mai vreau acea conexiune in idei si iluzii, dar lipsa de conexiune in timp si spatiu potrivit. Me still madly loves Julie Delpy, don’t get me wrong, dar vreau acel gen de „aici si acum” care sa dureze in fiecare zi.

Pe care sa il vad iar si iar impreuna cu o pizza buna.

More and more

Pe 31 decembrie, la 12 noaptea Alexandra m-a pupat pe obraz si a dansat un blues cu mine: „Na, sa te pupe si pe tine cineva”.

Si eu mi-am pus trei dorinte. Indecente, nepotrivite, care poate ar fi fortat cumva mana Universului. Dar era ziua mea de nastere si aveam dreptul sa cer orice.

Prima, daca nu s-ar fi implinit, m-ar fi scutit de luni intregi de „dece-uri”, sentimente de vinovatie, plans prin toalete si tarat in miez de noapte pe la prieteni.

A doua…a fost…o poveste ca-n filme. Atat am putut cere in tot adancul de care mai eram eu in stare dupa cateva pahare de sampanie si prieteni necunoscuti. Si poate daca nu s-ar fi implinit m-ar fi scutit de multe „what if”-uri si „de ce”-uri.

Pe-a treia nu mi-o mai amintesc. Asa ca nici nu voi sti ce m-a lovit cand se va fi implinit.

Aveam de gand sa scriu ceva in stilul meu usor cinic, usor amuzant despre cluburi, petreceri ale burlacilor, bafta mea incredibila la barbati si o poveste care s-ar fi incheiat cu „Draga Cupid, daca si pe urmatorul ai de gand sa il trimit tot in Anglia, o sa iti rup sageata aia si o sa ti-o bag direct in fund.”

Dar el a zis „daca va fi sa fie, va fi” cu calmul lui imperturbabil. Si nu a avut nevoie sa stie nici dramele mele, nici profesia mea, nici neincrederea mea acerba in barbati, nici dispretul , nici nevrozele mele, nici numele complet. A avut nevoie sa stie doar cine eram eu in momentul ala. Si in momentul ala, langa el, nu mai aveam nici insomnii, nici temeri , nici drame despre care sa scriu.

Eram doar o femeie careia ii placea incredibil de mult un barbat.

„Nu stiu cum esti.”

„Sunt ok”, mi-a zis si-a dat din umeri. Atat. Si l-am crezut.

Si apoi a mai ramas doar o bucata de autostrada sa aflu ca ii place vinul, condimentele, apa, drumul, masinile, eu. I-am strans doar mana si am zis „Cred ca am fi putut sa facem multe lucruri misto impreuna”.

„Ma poti vizita, stii asta.”

„Ha,ha…eu nu cred in promisiunile barbatilor, mai ales dupa ce i-am facut sa termine.”

Doar ca pe el l-am crezut. In momentul ala l-am crezut. Si am inteles ca nimic pe lumea asta nu poate garanta mai mult decat intelegerea tacita dintre noi.

Care daca va fi sa fie, va fi.

Si nici nu ma mai intreb daca o fi vreun fel de payback al sortii pentru toate momentele in care am ales sa investesc in ceea ce numeam independenta.

Acu’ sunt doar preocupata sa o trimit pe Roxana la o alta prietena. Care imi va gati desertul. Roxana: „Lasa, ca Elena va avea parte de suficient desert.”

Si tot Roxana: „Si ce faci joi?”

„Muncesc.”

De joi muncesc. Merg la constelatii. Imi reiau jobul. Iesirile. Cumparaturile. Vinul. Condimentele.

Si poate ca, la fel ca in „Never let me go”, filmul care mi-a intors maruntaiele pe dos,  niciodata n-as fi simtit ca avem suficient timp.

But, cheesy mood… we’ve got tonight. Ca maine exista un avion si nu suntem in „Before sunset” ca sa spun „Sir, you’re gonna miss that plane.”

Poveste ca-n filme ziceai, Elena? Your wish is my command.

A little sparkle, pls

Daca iubire nu e, atunci sa fie sex, am zis.  Si daca nu e nici sex, sa fie creativitate. Daca nici asta nu se gaseste atunci sa fie cinism si umor/negru . Caci ce altceva ma mai poate salva din aceeasi ruta zilnica Dristor – Republica, iaurtul cu ovaz integral, cafeaua cu zahar brun, exercitiile regulate, zambetele de complezenta, politetea din dotare, hainele alese cu grija si alteori doar aruncate, drumurile petrecute in fuga, minutele - aceleasi de fiecare data.

Mi-am dat seama azi, printre o rezervare gresita si glumele cu tenta de hartuire sexuala ale colegului meu – ca nu mai iubesc. Si nu de dragul iubirii mi-a fost greu sa renunt la imaginile captive in mintea mea. Ci pentru ca, oricat de dureros ar fi fost, exista inca un strop de magie.

Si nu sunt genul care sa spuna „ce a fost in capul meu de am umblat cu…”, ma stimez prea mult pentru asta si oamenii care au trecut prin viata mea au spus mai multe despre mine decat despre ei insisi, dar sunt genul care sa vada ca de fapt fotografiile noastre erau gri, si fara stropul de iubire care le colora, s-au ales doar urme de praf si imagini statice.

Si ce mai imi ramane mie de facut cand nu mai pot face nici macar o gluma stupida despre guma turbo de pe biroul colegului meu in timp ce ascult raspunsul la o intrebare pe care cel mai probabil nici nu era nevoie sa o pun?

Sa scriu. Si sa fac misto. Si sa termin sticla de vin pe care am deschis-o in seara in care un strain mi-a spus: „i’m still not yours”. Don’t worry , Sir. Sunt mii de feluri in care o femeie poate alege sa nu fie a cuiva. Si pretuiesc prea mult un vin bun ca sa il irosesc pe atingeri care nu ating si jocuri de cuvinte care imi incita mintea. Ei bine, pentru cuvinte, tre’ sa recunosc ca da. Macar putin.

Si astept, cu inima putin sarata, acea invitatie despre care nu imi voi mai aminti niciodata, primul ras spontan, primul moment in care nici macar nu voi sti ca asteptarea a meritat. Cand vei rade de rimelul meu scurs, cand voi fi nebuna de fericire ca (nu) mi-am sucit gatul uitandu-ma dupa tine. Cand imi vei vorbi in limba stramosilor tai si voi face misto si voi spune ca ochii tai negri au origini arabesti si voi dansa pentru tine ca o cadana.

Cand minutele nu vor mai fi aceleasi si la fel ca cei de dinaintea ta imi vei spune ca ma straduiesc prea mult sau prea putin. Cand stropul de magie ( sau hormonii responsabili de perpetuarea speciei ) imi vor spune ca toate sunt la locul lor si se potrivesc din nou  si la fel o fac si culorile mele preferate.

Intre timp, mi-e dor de colega mea de apartament si escapadele noastre nocturne dupa vecini dornici sa ne puna sigurantele electrice la locul lor . Sigurante pocnite cand apas eu nervoasa pe intrerupator, din cauza ca tipul agatat la ultima escapada in club nu a mai sunat dupa cea de-a doua perfecta intalnire. Nu e corect, domnule, nu se face asa ceva. Adica, vreau sa spun, am doar o sansa pe saptamana sa il gasesc pe tatal viitorilor mei copii (not) si acum ca voi lucra in week-end, chiar mai putin.

Dar nu-i nimic atata timp cat pot sa ma bucur de un pahar de sampanie in patul unei prietene care inca mai icneste pentru tot ce-i gresit in lumea asta. Si cred ca simt ceva asemanator cu iubirea cand face asta.

Si mi-e dor de singura tipa cu care limitele au devenit lichide si careia i-am spus intr-o seara cand ne plimbam imbratisate printre lumini,oameni si aglomeratie, ca numai iubirea, sexualitatea si creativitatea ne mai pot salva de la dilemele fundamentale ca lipsa de sens si factura la intretinere. A ras si a zis ca i se face pielea de gaina. Ca si ea e prea sensibila, dar ca si eu sunt prea buna. La scris.

Si apoi (s-)a plans ca nu scriu niciodata despre ea. Doar ca scriitorii scriu intotdeauna despre ei insisi si niciodata cu adevarat despre altii.

Si ma intreb cate oglinzi mai trebuie sa intalnesc in cautarea asta nebuna de sine. Nu de alta, dar sa ma vad pe mine la 30 si 22 de ani la doar o saptamana distanta, poate fi destul de … rascolitor, sa zicem. 

"Carry your heart"

Trepidez pe ritmuri de raggae si imi place la nebunie oja mea verde smarald. O prietena indragostita de chitara imi spunea candva ca ritmul de raggae imita ritmul batailor inimii.

Si ca tot suntem la capitolul asta, unul din cele mai frumoase lucruri care mi-au fost spuse vreodata a fost:

„Elena, cand ma gandesc la tine, imi vine in minte imaginea unei fete dintr-un videoclip…ar trebui sa il stii, si fi-mea il stie…sunt de astia tineri de-ai vostri…e o fata acolo care isi poarta o ditamai inima pe strazi…la vedere.”

La cateva zile dupa asta am primit o bijuterie din cuvinte imprimate, de la noua mea colega de apartament: „carryourheart”. Ca si cum ar fi stiut cat iubesc cuvintele.

Oricum, imi place noua mea colega de apartament. Gateste, face prajituri, scrie, si in zilele in care ne trezim cu capsa pusa, merge cu mine sa bem cafeaua la Mc. Si ei nici macar nu ii place cafeaua. Motiv sa intarzii la serviciu. Din nou.

Si mai e si fashionista. Am petrecut o zi intreaga la cumparaturi, ca sa isi ia cele mai misto,  ciudate si nonconformiste sandale care dupa spusele ei se vor purta abia la anu’. By the way, am uitat sa mentionez ca vine cu povesti din redactie de la Elle, de raman cu gura cascata pana noaptea tarziu si ma ratoiesc la portughezi ziua la birou.

Iar noile mele bluze pica pe mine in asa hal incat aproape ca mi-as pune-o singura in oglinda.

Oricum, dupa o zi plina prin magazine, probat, schimbat impresii si berea de final, am picat late amandoua ca placintelele. Si eu fac urat la oboseala, isi bat joc hormonii de mine, se amesteca emotiile, se scurg si se infiltreaza gandurile, ma apuca dorurile la patrat , scad gardurile de protectie si ma simt cu inima de gelatina.

Asa ca machiata ca o doamna, cu fusta mea scurta ( dupa spusele sora-mii nici nu pare indecenta la inaltimea mea:D ) gata de iesit in club, gata sa imi tasneasca rimelul albastru in cascade , ii zic : „M-a apucat un soi de tristete.”

Iar ea: „De la ce? De la muzica?”

Eu pe fwd in minte: prieteni uitati, parinti, trecut, atatea joburi incercate, atatia oameni schimbati, cocktail bomba de intamplari si concidente care mi-au imprastiat bucati din suflet…cand imi pica fisa.

Dap. E de la muzica.

Si imi aranjez fusta scurta mai bine. Da, domne’ e de la muzica. Si imi mai dau o data cu rujul rosu care de acum e pe terminate. Pentru ca asa obisnuiam sa fiu eu: ma scurgeam la o melodie prostuta, am plans la Grey’s Anatomy cand a plecat Cristina ( poate mai mult pentru ca in sufletul meu presimteam pierderea), si oricum chinuiesc in toate felurile mainile prietenilor mei cand mergem la vreun film – fie el si American Pie. 

Si brusc m-a pocnit revelatia: eu am fost facuta sa rad.

Da’ sa rad asa, cu gura pana la urechi, sa ma tin de burta, sa ma tavalesc pe jos si sa dau din picioruse culcata pe spate, sa imi scuip toti prietenii care au „nenorocu’ „ sa se afle prin preajma, sa vars pahare de vin, sa imbratisez pana sufoc si tre’ sa imi fie dezlipite mainile mai ceva ca ventuzele, sa fiu sarutata pana raman fara aer, sa mananc paste cu parmesan pana ma cert cu cantarul, sa ma plimb cu sticla de vin in taxi la 12 noaptea, sa dansez pana ajung sa imi simt doar tocurile, si nicidecum picioarele, sa fumez ca o actrita, sa gatesc cu multe condimente, sa port fuste scurte si urechi de iepuras la zilele prietenilor, sa dansez cu o gagica pana se face cerc in jurul nostru - pe principiul „tu si cu prietena ta”, sa primesc extra menta la mojito si extra atentie de la barmani draguti si priceputi. In ale cocktailurilor.

Si sa continuu lista la infinit.

Got a secret

Daca vrei sa iti completezi educatia emotionala, iubeste o persoana narcisista.

Dar iubeste-o cum stii tu mai bine. Si vei absolvi cu magna cum laudae.

O persoana narcisista iti va impregna viata, sufletul si asternuturile prietenei tale cu parfumul ei. Se va infiltra in fiecare bucatica de asfalt incins strabatut impreuna si iti va modifica pana si textura pielii cu atingerile ei. 

Pentru ca ele se pricep cel mai bine sa lase urme. Stiu sa adauge magie. Stiu sa inalte. In lumea lor perfect iluzionata, o persoana care se admira atat de mult, stie sa te faca sa te simti special prin toti porii. Si nu trebuie sa fie totul curcubee si apa de trandafiri. Si dramele, zbaterile sunt iubite cu totul si totul poate fi si apa de ploaie. 

Dar cand te vei afla printre sclipiri si praf de stele, nu uita ca o persoana narcisista nu te va vedea niciodata pe tine. Ci va vedea doar urma de sclipire pe care ti-a atribuit-o de la inceput. Bucatile din ea pe care le vede in tine. Nu va ezita sa te rupa in toate aceste bucati. Si te va invidia pana si pentru iubirea cu care ea insasi te-a cadorisit. Pentru ca ea te-a ales pe tine.

Cand te vei afla in mangaieri din alta viata si te va rasfata cu zambete de inger, nu uita ca asa sunt ele : zambesc pentru a vinde frumusete si emotii si bucati de viata la pachet.

Si ca tu esti doar un cumparator.

Dar nu de asta trebuie sa iubesti o persoana narcisista. Ci pentru ca, la sfarsit,cand vei umbla prin valea umbrelor, vei intelege oglinda pe care ti-a tinut-o in fata atata timp.

Si care ti-a inchis orice poarta de acces. Care nu va mai scrie despre tine si te va scoate de pe lista invitatilor cu statut special si „locked out of heaven” va face atunci sens.

Vei intelege si tu oglinda pe care ai imbratisat-o, tu, ca un antinarcisist ce esti. Vei intelege atunci ce putere ai avut in tot timpul asta. Si vei mai intelege cum blandetea ucide. Cum grija, chiar sincera si dezinteresata, adauga pietre de moara. Cum iubirea neconditionata murdareste.

Si cum nu exista loc pentru doi ca voi pe aceeasi scena.

Mi-a zis candva un prieten ca e greu sa fii personajul negativ. El care exploda in cioburi si scotea lacrimi din pietre seci. Pietrele altora.

Si l-am crezut. Caci stiu ce se afla in spatele unor ochi albastri, chiar daca par mai clari decat niste ochi negri. 

In plus, am fost mereu o eleva model, iar oglinzile mi-au fost cele mai bune profesoare. Mi-au aratat de cata iubire sunt in stare. De cata durere. De cat dor. Si toata gama de emotii pana la ura si iertare inca in asteptare. Si nu pot spune ca n-am stiut inca de la inceput cat de fulgeratoare vor fi lectiile, cat praf si scrum vor lasa in urma lor.

Si cate forme poata lua si naste cenusa.

Si cum nu pot, nu mai vreau si nu stiu sa scriu despre asta la persoana intai. Pentru ca sunt inca in oglinda.

Back to red

Sa traiesti e ca mersul pe bicicleta . Nu se uita niciodata. La fel si sa iubesti.

Mereu mi-am ales oamenii pe principiul scanteie si artificie. Acel clickuit instant, spontan, tumultuos care imi da lumea peste cap intr-o secunda. Acel miraj care imi invarte lumea si ii schimba coordonatele intr-o culoare noua , nebanuita, ireala. Am ascendent in varsator, scuzat fie-mi.

Dar sunt capricorn, chiar daca m-am nascut cu doua luni mai devreme. Si realitatea ma izbeste inapoi de fiecare data si ma arunca pe coordonatele explorate cu ochii strans inchisi. Si inevitabil imi rup inima in doua, pe viu si fara preaviz. Si nu conteaza daca pierd cineva sau ceva drag acum sau mai tarziu. Niciodata nu voi fi mai pregatita sa imbratisez pierderea.

Si totusi durerea a fost cea care m-a deschis. Caci numai pe rani deschise se pot accepta picaturi de balsam. Si pe poarta pe care a deschis-o durerea, au intrat si speranta si increderea. A fost de ajuns sa spun „poate”. Asa ca nu o sa incetez niciodata sa ii multumesc.

Dar nici nu sunt vreo maica Tereza, desi sunt cel mai bun om pe care il cunosc. Asa ca din cand in cand imi doresc ca aceeasi durere sa se intoarca la origine,pe viu si fara drept de apel. Cine iubeste mult, pedepseste mult. Asa mi-a zis in urma cu cativa ani dupa ce mi-a zis sa imi fac bagajul. Si tocmai citea atunci o carte despre iertare. Am ras dulce-amarui si am stiut ca cine ofera lectii, de fapt le primeste.

Orice relatia e in mana celui caruia ii pasa mai putin. Am stiut asta intotdeauna si niciodata n-am bifat aceasta optiune. Caci sa simt de la  mult la foarte mult e tot ce am si imi ramane, inainte, dupa si  in timpul.

Mi-a fost frica. Mi fost teama ca nu o sa mai iubesc din nou, ca nu o sa mai pot pune gura pe o ceasca de cafea, ca nu o sa mai dansez si ca un pahar de vin o sa fie mereu un chin, ca nu o sa mai strang mana cuiva, ca nu o sa mai rad, ca soarele nu o sa ma mai incalzeasca, ca nu o sa mai dau din gene vreodata in fata unui barbat, ca nu o sa imi mai impart tigarile cu nimeni.

Si pericolul a planat mereu, ca si coiul ascuns al pisicului meu. L-am dus la veterinar pentru o operatie simpla la ochi si am descoperit ca are un singur coi. Bafta mea la barbati, ce pot spune. De fapt, celalalt era inauntru, gata sa se transforme intr-o tumora. Asta in  timp ce el statea lipit de sufletul meu. As fi crezut ca nu e posibil sa il pierd, pentru ca il iubesc eu.

Iluzia mirajului. Daca te iubesc o sa traiesti vesnic J Si o sa traiesti totusi. In sufletul meu o sa traiesti.

Dar intre timp, pas cu pas, mi se arata alte minuni care ma fac sa dansez pana la 4 dimineata din nou. Care fac cafeaua magica. Si vad pasii si distantele mici.

Te vad pe tine cu fiecare gest. Tot ce construiesti. Vad rezultatul si vad ca e drum lung pana acolo. Si mi-e dor de acel „click” care sa topeasca tot drumul asta, sa te transforme din tipul care doar imi face cu ochiul, in tipul care ma strange de mana. Dintr-un strain intr-un cunoscut. Pe tine, cea cu care doar imi impart tigarile, in domnisoara mea de onoarea. Te-am vazut intr-o rochie rosie, la nunta mea, tinand discursuri demne de „Sex and the city”. Si acum incep sa invat ca focurile se intretin cu grija si rabdare.

Si nu mai tanjesc asa de tare dupa „acum”. Nici dupa „tine” cu orice pret. Nici macar dupa „mine altfel”.

Caci e bine exact asa. Cu parul meu rosu, cafeaua mea fara lapte, parfumul meu nou, pisicul meu fara coite, prietenele mele sexy, colegii mei si mai sexy, frigiderul meu plin de ciocolata, fusta mea scurta si o sticla de Desperados. Rece. Si mi-e dor de marea mea.

Am zis.

The dark side of the moon

Ok, dupa ce a cazut casa pe mine, dupa ce s-a imbolnavit si pisica si  tot ce stiam sau cunosteam s-a prafuit sub ochii mei - pe care nu mi-i mai recunosteam in nici un fel de oglinda, m-am tarat pe coate pana in cabinetul fostului meu terapeut.

De fapt, a fost nevoie de un pic mai multa insistenta din partea gagicii care m-a cules de cateva ori pe jos ( thank you ) si de un mail primit de la trecutul care se incapataneaza sa ma muste din cand in cand de fund. Cam asa adica:

„Eram vinerea asta aproape de tine, "prin cartier", pe la 10 si ma gandeam daca ar fi o surpriza placuta o intalnire inopinata, un cico spontan pe scarile blocului :) dupa ploaia aia furtunoasa. si te-am sunat dar mare mi-a fost mirarea sa vad ca drumurile noastre s-au separat mai mult decat stiam :p. pe unul dintre numere presupun ca nu-l mai ai, iar celalalt.... cred ca nici ala nu mai exista. primul meu gand a fost acela ca te-ai rupt complet de trecut :), pa job, pa vechi prieteni, pa pasageri, buna, viata noua”

Dude, tu chiar mi-ai instalat camere de luat vederi pe sub piele?

Cand s-a intamplat asta, prietena pe care o obsedez zilnic cu telefoane cat zidul plangerii,  mi-a zis doar atat: „Te rog, suna-l pe terapeut ACUM. Si cheama si un preot.”

So, I did. Si m-am trantit cumintica pe scaunul pe care il cunosteam atat de bine. Am fost primita cu surlite, trambite si sampanie. My pleasure. Dupa schimbul obligatoriu de impresii, confirmari si aduceri aminte (feels so good to be remembered ) am fost inevitabil pusa fata in fata cu monstrii pe care credeam ca ii imblanzisem atat de bine.

Verdict: dependenta. Mi-am aparat instinctiv inelul de pe deget si gandul mi-a zburat imediat la pachetul de tigari pe care nu il mai aveam in geanta. Si am inceput sa imi fredonez in gand: „Fara vicii am fi doar niste roboti.” Dar treaba lui era sa imi vorbeasca despre liberatate si sanatate. Intotdeauna am afirmat ca eu ma droghez cu oameni. Drogurile mele preferate. Si mi-am iubit dependenta cu tot sufletul. Poate de asta nu m-am simtit niciodata terapeut cu toata inima.

Pentru ca undeva in sufletul meu, raman scriitoare. Si ca orice scriitoare care se respecta, am nevoie ca din cand in cand sa imi fie scrijelit sufletul cu furculita. Inevitabil ma atrag nevrozele, abisurile si noptile negre ale sufletului.

Aveam o prietena acu cativa ani, care facea terapie de ani buni si imi spunea ca niciodata, dar niciodata, nu deschisese in terapie subiectul unui tip care o obseda de ani de zile. L-a ferit, atat pe el, cat si pe mine - cea de-a doua ei mare iubire, de concluziile vindecatoare ale terapiei.

„Mi-e teama ca intr-o buna zi o sa lasi vreun terapeut sa te repare” mi-a zis.

Asa ca iata-ma si pe mine. Tanjind dupa scranteli si zbuciumari, obsedand dupa atingeri care sa mearga periculos si nepermis de adanc. Am zis raspicat si tare: eu nu vreau liberatate. Vreau tipete si rasete, vreau sa imi sara inima din piept, sa imi bubuie de emotie, sa ma arunce cat de sus si nu imi pasa cat de adanca e caderea. Nici ca vorbesc ca o nebuna si tricoul meu roz cu bufnite, e doar un tricou asortat cu cerceii si atat,  si ca s-a dus din mine orice farama de intelepciune.

Nu vreau sa fiu zen si sa iubesc in absolut. Vreau sa simt pamanteste. Si daca e sa fie bolnavicios, bolnavicios sa fie. Pana la capat. Iubesc aglomeratia si tigarile, si cosmopolitan-urile si micile drame, si dansul…si sa scriu despre asta. Daca as fi vrut sa scriu despre iubirea pura si neintinata, as fi devenit ucenica lui Dalai Lama. Pana si din manastire m-au trimis acasa acu’ cativa ani.

In fond, e doar un rol. Intr-o mare piesa de teatru din scenariul lui Dumnezeu.. Pot sa aleg daca il iau in serios sau nu. Si cata viata pun in el.

Na, ca exista totusi si un pic de bufnita in mine. Aplauze, va rog.

My kind of

Cel mai misto lucru care s-a zis despre mine vreodata a fost ca pot trece peste orice atata timp cat pot scrie despre asta. N-am inventat eu roata si inca n-am citit „A trai pentru a-ti povesti viata” dar presupun ca pe acolo bate.

Dar ce ma fac cand nu mai pot scrie despre pierderi si mutari, sah la persoana si alte asemenea? Despre momentul ala in care se naruie toti stalpii in interior de parca ar fi fost facuti din praf de creta, iar in exterior pocnesc tevi, se ard lumini si se darama pereti si pana si pisicul se pisa. Pe mine evident, scuzata fie-mi expresia. Scuzata sa-i fie si lui purtarea, o fi crezand ca ma exorcizeaza, vorba cuiva.

Si uite ca totusi scriu si inca nu stiu cum. Si mi-e dor de mor de mine cea care isi aprindea tigara ca o actrita ( asta e al doilea super misto lucru care s-a spus despre mine vreodata ) si purta discutii intr-o limba soptita si intim recunoscuta dupa ani de uitare. Si totusi, inca mai aprind cate o tigara si o sting apasat pe marginea scrumierei. Si nu stiu cum. Mi-e dor de o cafea si de zgomot aglomerat pe fundal. Si totusi beau o cafea cu sirop de ciocolata in timp ce scriu. Fara sa stiu cum.

Si sufletul meu nu a invatat inca sa integreze binele si raul. Inca nu a invatat multitudinea de nuante dintre negru si alb. Inca se topeste la amintirea mainii care l-a mangaiat si se chirceste sub cea a loviturii aceleiasi maini. Si nu percepe inca parcursul de la mangaiere la lovitura si dezechilibreaza universul ( al meu si al altora ) sub greutatea lor. Inca mai tresare de bucurie si inca se indoaie de durere. Si inca nu stie cum.

Si nici n-am buton de switch din dotare, sa nu mai imi fie dor.

Si nici nu tin sa demonstrez nimic nimanui. Nici macar mie insami. Nu mai tin sa imi demonstrez ca pot. Am jucat asta si am castigat de prea multe ori. Nu mai vreau sa mai joc jocul asta si nici sa mai scriu despre el.

Continuu doar sa cer iertare. Nimanui. Pentru mine si pentru altii. Caci doar un pic de ingaduinta mai poate alina parcursul de la „nu” spre „da”, de la mine pana la celalalt.

Si sa iubesc si sa cer iubire. Genul meu de iubire. Mi-a luat ani intuneric sa inteleg ca asta e tot ce trebuie sa cer, fara rusine, fara pretentii, ci direct si simplu, ca orice drept legitim, ca orice om cu capul (inca) pe umeri si sufletul (inca) in piept.

Dupa ani de lumina in care am cerut sa raman si sa ramai ( tu, cea care mi-ai dat viata acum 27, 12, 10, 7, 5 si un an si jumatate in urma; tu, cel care mi-ai aratat moartea acum 27, 7 si 5 ani in urma), acum cer doar ingaduinta sa parcurg drumul de la un capat la altul si iubirea necesara sa gasesc caldura la mijloc.

Si inca mai dorm cu mana deschisa si cu degetul mic indoit, caci inca mai cred ca cineva sau ceva mi-l prinde cu drag in fiecare seara si e mai eficient decat orice somnifer. Si inca mai imbratisez cu ochii inchisi, cu bratele sufletului.

Si cer ingaduinta pentru imaginea asta. Si iubire pentru cele care vor veni.

L' Chaim

Psihologic vorbind, cica pierderea unui job echivaleaza ca durere cu pierderea unui prieten. Si pierderea unui prieten cu ce echivaleaza? Dar a mai multor prieteni? Dar a unei case? Dar a unei iluzii?  A unei imagini frumos alcatuite si sculptate in timp cu rabdare, dedicatie si incredere?

Inainte toate astea se masurau in lacrimi si nopti nedormite, acum se masoara in zambete schitate in coltul gurii, rabdare si credinta. Si punti de regasire, catre mine, catre oameni, catre viata.

Catre scanteia de viata pe care o intrezaresc dimineata printre frunzele copacului de la geamul meu, in salturile lui Arty cand incearca sa prinda o musca imaginara ( sau poate doar invizibila pentru ochii mei), in strigatul bebelusului de la etajul intai si imi amintesc cat sunt de datoare sa manifest scanteia asta, eu ca fiinta cu ceva creier si ceva umanitate si  creativitate bonus. Cum de am ajuns sa intrezaresc viata doar in forma ei bruta, in copaci, pasari si pisici si sa tanjesc dupa ea in oameni?

Unde mi-au fost ochii? Caci toate se aleg in final, si oamenii si prietenii si pisicii. Toate se discern, se aseaza si se reaseaza. Si eu am facut parte dintre norocosii care si-a dat seama cu cativa ani in urma, ca exista o ordine si o asezare dincolo de minte si suflet, dincolo de planuri frumos compuse, dincolo de alunecari in abisul cel mai negru si mai adanc, dincolo de tot, exista o logica in sine si un sens de (ne)inchipuit.

Si ce, daca nu o mica farama de sens, m-a ridicat din pat dupa o saptamana de refuz senzorial si mancare - adusa de prieteni doar ca sa se strice in frigider  si m- a facut sa urc in tren la 5 dimineata, sa schimb doua masini, sa arunc pe mine o rochie imprumutata si niste tocuri si sa dansez o noapte intreaga?

Si sa aleg sa vad. Sa ma nasc din nou, in tipete si plansete, bucurie si credinta. Intr-un amestec ametitor, in cinstea vietii. La urma urmei, eu am primit ceva albastru si imprumutat, sa imi poarte noroc. Eu am fost sarutata in varful unui munte, mie mi-a fost daruita o sticla de sampanie si am mancat cea mai buna placinta cu sos de vanilie. Pentru mine s-au deschis sampanii si s-au inventat zambete si vorbe fara sens.

Si fraiera as fi sa nu dansez pentru asta.

Rolling

Cand eram mica, in localitatea de origine a mamei exista un rau care separa oraselul in doua: partea cu case care semana mai degraba a satuc si partea cu blocuri – orasul. Peste acest rau exista un pod din sfori si lemn care se legana la fiecare pas, fix ca un balansoar. Zgaltaia din toate barnele si aveam impresia ca imi fugea orice de sub picioare, pana si sforile de care ma prindeam mi se scurgeau printre maini.

Partea cea mai amuzanta la podul asta era ca, din loc in loc, existau placi lipsa. Bucati mari de lemn lipsa. Ceea ce insemna ca vedeam raul in jos, involburat si plin de promisiuni periculoase. Si daca voiam sa ajung acasa, trebuia sa sar peste haul ala. Pe un pod aflat deja in continuu balans. Daca vrei o lectie de viata pentru copilul tau, du-l sa treaca podul ala. Nu o sa uit niciodata senzatia de dinainte de a face saltul. Groaza, sentimentul de „n-am incotro”, „trebuie sa o fac”, curaj, „o sa ajung dincolo”. Vesnicia de dinainte. Si lipsa respiratiei in timpul lansarii. Le am de fiecare data inainte de a urma  decizii care duc „dincolo”.

De ce ma gandesc eu la toate astea vineri seara? Pentru ca o prietena de-a mea se casatoreste. Si nuntile in general ma fac sa ma gandesc la mine insami. Gen „de ce nu sunt maritata inca?”, „de ce nu am copii?”. Obisnuiam sa imi doresc asta in liceu. Voiam sa fiu o mamica tanara. Nu voiam sa ma doara spatele aplecandu-ma dupa jucarii. Si sa apelez la o bona tanara care sa faca cu copiii mei tot ce n-as putea face eu. Si poate si cu sotul meu, niciodata nu se stie.

Dar nuntile apropiatilor ma fac sa ma indop cu prajituri si ciocolata. Pentru ca nu pot sa plang. Urasc sa plang in public si daca as face-o nici n-as sti daca e de bucurie, invidie, disperare sau pur si simplu sindromul premenstrual. Au toate la un loc. Asa ca gasesc o scuza buna sa nu chem un taxi, sa merg cat mai mult pe jos si sa ascund prajiturele cu ciocolata prin geanta, si sa ma uit urat la toate babutele care fac ochii mari in decolteul meu.

Si simt iar vesnicia de dinainte. Ce oameni am in viata mea? Ii vad in viata mea peste 5 ani? Peste 10 ani? Pana la sfarsit? Cati dintre ei imi vor face un tort surpriza de ziua mea? Cati vor sti ca prefer visinele in alcool si multa frisca? Si cati vor veni pana in fata blocului sa ma scoata din casa intr-o sambata seara? Catii imi vor face un ceai cand sunt racita si nu vor spune doar „ia si tu un nurofen”?

Din respect pentru propria-mi persoana nu o sa public rezultatul sondajului.

Si de ce nu scriu o carte? Am fost aseara la lansarea uneia. Un critic mi-a zis acum cativa ani ca daca termin de scris cartea pe care am inceput-o, el o publica. N-am fost niciodata foarte convinsa daca vorbea serios, sau voia doar sa facem sex. Asa ca am zis nu ambelor variante.

Si la evenimentul asta, am vazut un tip dragut. Brunet, inalt, ochi negri. Singur, cu paharul de vin rosu in mana. Se sprijinea lejer de un zid, aratand lumii ce bunaciune indisponibila este el. Si pentru cine stie sa citeasca, cat de tare se razbuna el in momentul ala. Mi s-a confirmat cand am tras cu urechea la discutia lui telefonica. Cum ar fi fost sa ma duc la el, cu paharul de vin rosu in mana : „Siiii…te-a parasit prietena, papusel?”

Saltul, mama lui de salt. As vrea sa imi amintesc cum se face. Era mai usor cand eram mica. Acum trebuie sa zic „nu” oamenilor pe care ii iubesc. Trebuie sa curat locuri. Si cui ii place sa faca curatenie? Eu mi-am luat inima in dinti, am deschis o bere sa imi fac curaj, am fumat trei tigari una dupa alta si abia am reusit sa spal vasele si sa duc gunoiul. Dar in curand voi face saltul. Disperandu-mi toti vecinii cu aspiratorul la 12 noaptea.

A doua lectie importanta. O prietena mi-a daruit la inceput de saptamana o pereche de role. Nici eu, nici ea nu stim sa le folosim. Le-am probat. M-a tinut de maini si m-a ajutat sa ma ridic. Sa imi mentin echilibrul. In doua minute renuntasem la pantofii comozi, ca sa fac pasi inainte si inapoi, sa invat sa merg iar…pe role. 

Atunci mi-a picat fisa. Asa e sa inveti sa mergi din nou. Tinand strans mana cuiva drag.

Asa ca am renuntat la tocuri. Acum sunt pe role.