More and more

Pe 31 decembrie, la 12 noaptea Alexandra m-a pupat pe obraz si a dansat un blues cu mine: „Na, sa te pupe si pe tine cineva”.

Si eu mi-am pus trei dorinte. Indecente, nepotrivite, care poate ar fi fortat cumva mana Universului. Dar era ziua mea de nastere si aveam dreptul sa cer orice.

Prima, daca nu s-ar fi implinit, m-ar fi scutit de luni intregi de „dece-uri”, sentimente de vinovatie, plans prin toalete si tarat in miez de noapte pe la prieteni.

A doua…a fost…o poveste ca-n filme. Atat am putut cere in tot adancul de care mai eram eu in stare dupa cateva pahare de sampanie si prieteni necunoscuti. Si poate daca nu s-ar fi implinit m-ar fi scutit de multe „what if”-uri si „de ce”-uri.

Pe-a treia nu mi-o mai amintesc. Asa ca nici nu voi sti ce m-a lovit cand se va fi implinit.

Aveam de gand sa scriu ceva in stilul meu usor cinic, usor amuzant despre cluburi, petreceri ale burlacilor, bafta mea incredibila la barbati si o poveste care s-ar fi incheiat cu „Draga Cupid, daca si pe urmatorul ai de gand sa il trimit tot in Anglia, o sa iti rup sageata aia si o sa ti-o bag direct in fund.”

Dar el a zis „daca va fi sa fie, va fi” cu calmul lui imperturbabil. Si nu a avut nevoie sa stie nici dramele mele, nici profesia mea, nici neincrederea mea acerba in barbati, nici dispretul , nici nevrozele mele, nici numele complet. A avut nevoie sa stie doar cine eram eu in momentul ala. Si in momentul ala, langa el, nu mai aveam nici insomnii, nici temeri , nici drame despre care sa scriu.

Eram doar o femeie careia ii placea incredibil de mult un barbat.

„Nu stiu cum esti.”

„Sunt ok”, mi-a zis si-a dat din umeri. Atat. Si l-am crezut.

Si apoi a mai ramas doar o bucata de autostrada sa aflu ca ii place vinul, condimentele, apa, drumul, masinile, eu. I-am strans doar mana si am zis „Cred ca am fi putut sa facem multe lucruri misto impreuna”.

„Ma poti vizita, stii asta.”

„Ha,ha…eu nu cred in promisiunile barbatilor, mai ales dupa ce i-am facut sa termine.”

Doar ca pe el l-am crezut. In momentul ala l-am crezut. Si am inteles ca nimic pe lumea asta nu poate garanta mai mult decat intelegerea tacita dintre noi.

Care daca va fi sa fie, va fi.

Si nici nu ma mai intreb daca o fi vreun fel de payback al sortii pentru toate momentele in care am ales sa investesc in ceea ce numeam independenta.

Acu’ sunt doar preocupata sa o trimit pe Roxana la o alta prietena. Care imi va gati desertul. Roxana: „Lasa, ca Elena va avea parte de suficient desert.”

Si tot Roxana: „Si ce faci joi?”

„Muncesc.”

De joi muncesc. Merg la constelatii. Imi reiau jobul. Iesirile. Cumparaturile. Vinul. Condimentele.

Si poate ca, la fel ca in „Never let me go”, filmul care mi-a intors maruntaiele pe dos,  niciodata n-as fi simtit ca avem suficient timp.

But, cheesy mood… we’ve got tonight. Ca maine exista un avion si nu suntem in „Before sunset” ca sa spun „Sir, you’re gonna miss that plane.”

Poveste ca-n filme ziceai, Elena? Your wish is my command.