A fost un timp in mine
in care oamenii, lucrurile, evenimentele, clipele, ideile se asezau ca intr-un
puzzle aparut din senin, cu piese jucause, sclipitoare, care picau incet, pe
fata sau pe dos, clare sau lasand inca spatiu imaginatiei. Ajutate sau nu de niste
manute de copil blondut cu ochi albastri. Si alteori ajutand el insusi zambetul
din sufletul copilului.
Era timpul in care alegeam
locul potrivit in avion, rasatele imi ieseau din stomac, abrupte si neaspteptate,
expozitiile de pictura terapeutica se serveau la desert, intalneam pentru prima
data oameni pe care ii stiam demult, cartile mi se lipeau singure de mana in
librarii sau anticariate, dansul venea de la sine, iar muzica…muzica se canta
pe ea insasi in gand, in casti, in boxe, in biserica alba, in cluburi, la
karaoke, la pian sau chitara.
Heaven sent and heaven
stole. Piesele s-au amestecat si au devenit cenusii, manutele au devenit rigide,
piese straine au intervenit si au stricat logica. S-a facut liniste. Cartile au
incetat sa imi vorbeasca. La fel si oamenii, ingerii, strazile, numerele,
intamplarile. Intamplarile au ramas doar intamplari. Fara doza de magie.
Si poate a fost
momentul ala in care am fost destul de aroganta incat sa cred ca nu contez. Ca lipsa
nu imi va fi simtita. Ca lumea va continua sa existe la fel, cu sau fara mine.
Cand m-am situat pe mine insami inafara puzzle-ului.
Sau poate momentul in
care m-am inconjurat de prieteni impartiali.
Momentul in care am
uitat sa mentionez ca sampania ma face intotdeauna fericita.
Momentul in care am
uitat sa am tot timpul o sticla de sampanie in frigider.
Sau cand am judecat.
Credinta sau necredinta altora, orientarea sexuala, alegerile, deciziile,
inflexibilitatea sau libertatea, felul de a iubi. La sfarsitul zilei nu am
tinut de mana nici un ateu, nicio prostituata, niciun om cu acul in vena, nicio
femeie care a iubit prea mult, niciun barbat care a dat cu pumnul, nicio prietena
care s-a dat cu capul de pereti. Pe niciunul dintre ei nu l-am intrebat cum i-a
fost ziua. Si niciunul nu m-a intrebat cum mi-a fost mie ziua.
Vinovatia. Vinovatia
ucide tot si nu ofera nimic la schimb. Orbeste si distruge orice farama de
iubire, prietenie, umanitate. Vinovatia e josnica. Impiedica orice urma de asumare
si afirmare. Deformeaza. Prefer chiar si ura in locul ei.
Cand am folosit iubirea
ca mecanism de aparare. Ca scut. Ca scop. Ca scuza. Ca ceva ce trebuie inventat
si reinventat. Mi-a luat ceva sa inteleg ca e doar o entitate distincta. Cu
vointa proprie.
Cand nu am spus „da” la
tot ce mi-a fost oferit. Si am ales pe criterii de confort, control, logica
mascata. Si mai ales ca nu am zis: „da, multumesc”.
Si cu toate astea
pledez nevinovata. Eu nu am strivit corola de minuni a lumii. Am incetat doar
sa o vad. Si nu mai cer miracole sau scantei. Doar ceva legume gatite in vin
alb. Doar niste genunchi indoiti pe podeaua de lemn. Maini impreunate. Oameni dragi.
Si o sticla de sampanie
intotdeauna la indemana.
