Bromance

Am avut un vis acum ceva timp. Era iarna si strada pe care locuiesc era complet pustie. Era cumva semiceata, cumva semintuneric. Si rece. Si deodata m-am gandit:"E Craciunul. E Craciunul si eu cu pisi nu ne-am vazut." Stiam ca asa trebuie sa fie si ma durea. Apoi mi-am bagat pula si am luat-o prin frigu' ala de ma ustura pielea ca sa ajung la ea acasa. Imi amintesc ca nu era zapada in vis,dar simteam ca merg ca prin apa si fiecare pas era din ce in ce mai greu. Am ajuns pana la usa ei, dar mai
mai departe nu imi amintesc ce s-a intamplat. Sau daca s-a intamplat ceva.

I-am povestit si ei visul asta. A ras si s-a instalat cu laptopul in brate la mine in sufragerie sa imi arate scena din "Totul despre sex" in care Carrie se duce la Samantha de Revelion, prin ger, zapada si tocuri, se imbratiseaza si le buseste plansu'.

Apoi asta vara, in concediu, eram la mare si priveam perechile de oameni care isi inaltau lampioane. Pisi spunea ca felul in care inalta lampioanele spune totul despre relatia lor. I-am zis sa inaltam si noi unul. Am incercat. Si nu s-a inaltat. Pe mine aproape m-a busit plansu'. Iar ea o tot tinea cu "E doar un lampion, pisi."

Ei bine,se pare ca nu e niciodata doar un lampion. Si nu e niciodata doar un vis :)

Cand am cunoscut-o pe pisi, eram in starea in care tocmai ce eram usor multumita de noua mea persoana si asteptand ca lucrurile sa mearga din bine spre mai bine. Starea aia in care speri sa se intample ceva, si stii ca o sa se intample fara sa ai un fundament in realitate. Nici macar nu am placut-o prea tare la inceput, dar ma recomandase pentru un job si ma simteam datoare sa o mai intreb de sanatate. Apoi i-am citit blogul si am zis ca merita sa arunc o a doua privire. Apoi ea mi-a zis ca arat ca si cum as avea nevoie de o tigara in ziua in care era singurul lucru pe care aveam nevoie sa il aud. Si m-a cucerit :)

Cand m-a invitat sa iesim prima data era 14 februarie. Eram in casa si imi rodeam unghiile. Ma simteam batrana si urata si plictisita.Si singura. si nici macar nu aveam bani de iesit la un suc. "E ok, gagico" mi-a zis."Si eu ma simt batrana si urata." In doi timpi si trei miscari mi-am facut unghiile cu
rosu si am rascolit in tot dulapul pentru a gasi ceva potrivit de imbracat sa ma vad cu o persoana asa de cool. Si fitoasa. Tot ce eu nu eram.

In metrou spre ea am inceput sa observ lucrurile din jurul meu. Am luat telefonul si am inceput automat sa i le scriu. Atunci mi-am dat seama ca mi se redesteptase pofta pentru scris. Dupa trei ani. Asa ca daca va place ce cititi la mine pe blog, puteti sa ii multumiti ei :)

Spuneam ca eram usor multumita de noua mea persoana asa ca m-am trezit spunandu-i chestii pe care nu le-as fi spus niciodata unei necunoscute.Imi amintesc fata ei cu care a incercat sa nu para surprinsa/socata. Si cred ca s-a straduit din greu sa nu judece sau macar sa para ca nu o face la ce parinte critic interior si-a insusit :))).

Apoi am iesit in club. Imi amintesc si acum weekendul ala in care statea in casa in pijamale, privind episod dupa episod din Two broke girls. Eu nu prea ieseam in cluburi decat in gasca cu prietenii apropiati. Si preferam ma degraba sa dansez la petrecerile cunoscutilor. Si m-am trezit weekend de weekend iesind cu ea in club. Si scriind despre asta.Am cerut-o in casatorie imediat dupa ce mi-a postat "Perhaps" de la Doris Day. Si nu o data, pe vremea cand inca mai imparteam taxiurile  ma intreba aproape ofticata de ce nu sunt barbat sa fuga cu mine in lume.

Cand am vrut sa ne luam reciproc aceleasi bomboane, fara sa stim una de intentia celeilate, a zis "Suntem suflete pereche, pisi." Uram sa imi zica cineva "pisi" I-am luat pana la urma ciocolata kinder, dar cred ca de fapt am cucerit-o cu asta: http://elenaalexandranistor.blogspot.ro/2013/03/in-club.html.

Si chiar asa a fost. Inca de la inceput. Chiar din seara aia am stiut ca nu va fi usor. Fix din momentul in care am scris "sora/mama/prietena/femeie fucked up /bromance ".

Nu sunt o persoana usoara. Legaturile cu mine sunt departe de a fi simple. Iar daca mai intalnesc si aceeasi complexitate in oglinda...nu pot sa iasa decat scantei.

Am fi putut sa ne oprim acolo. Sa fim prietene bune de iesit in club, dansat pana dimineata, iesit din cand in cand la un suc si o discutie mai mult sau mai putin superficiala.

Dar nu. Au urmat nopti petrecute pe bordura, galuste cu prune, flori de cires, pahare de vin, taxiur luate in miez de noapte, plimbari interminabile, discutii despre tot si toate, discutii adanci, barfe, superficialitati, discutii durereroase, altele inaltatoare, cumparaturi, concedii petrecute impreuna,nunti ale prietenelor comune, prieteni noi, telefoane la doua dimineata, alte taxiuri, plansete, imbratisari, omleta cu ciuperci si oregano, intepaturi, certuri, discutii iar, schimbari, decizii,distantari,atacuri de panica in cluburi, bocete dupa barbati, mangaieri, plimbari mana in mana. Si cat de bine e sa poti sa tii pe cineva atat de natural de mana.Si mainile sa se potriveasca. Si inaltimea. Si pasii.

Mi-a venit sa imi bag pula in tot de 1351 de ori. Si probabil ca ei ii cam vine acum sa isi bage pula. Dar eram intr-un club intr-o noapte si m-a intrebat daca promit sa ii fiu prietena pentru totdeauna. Am pufnit in sinea mea si am zis ca cine dracu' mai crede in "intotdeuana" in ziua de azi? Dar i-am promis. Si eu imi tin intotdeauna promisiunile. ( Cluburile au anume efect asupra ta, pisi, poate ar trebui sa ne reluam obiceiurile :P )

Si in plus...a zis ea odata ca daca noi ne certam, la trei zile ne aparem in vis una alteia. Si ca asa ceva nu se rupe.

Dar adevarul e ca noi nu am fost niciodata doar prietene si atat. Imi place cum ma simt cand o pup pe frunte si sa o asigur ca totul va fi bine, imi place sa pregatesc omleta pentru noi doua sa mancam in timp ce ne uitam la "Friends", ma simt sexy cand mergem la cumparaturi si ii cer parerea despre haine, sunt invidioasa cand iesim si toti barbatii intorc capul dupa ea, imi place sa o provoc la discutii, imi place cand imi spune ca miros ca "acasa" si adoarme cu capul pe biroul meu (acum fostul birou, imi place ca inca ma mai poate face sa rad cand sunt si in cele mai adanci crize, imi place cand e desteapta si imi zice cate una de imi aseaza inapoi toate piesele in puzzle. Si cateodata o privesc in ochi si ii spun cat e de frumoasa, asa cum orice barbat normal la cap ar trebui sa o faca.

Imi place sa ii fiu prietena/sora/mama/cea care da un sut in fund cand e cazul/femeie fucked up/terapeuta/infirmiera si orice altceva cand si cum e cazul. Imi place ca ma provoaca sa fiu toate astea. Imi place ca sunt creativa cu toate astea. Si nu as da asta pentru nimic la schimb.Nu pot si nu vreau sa fiu mai putin de atat.

Si daca ar fi sa o iau vreodata de la capat, as face totul la fel.

Ma intreba o prietena comuna zilele astea, de ce continuam noi doua cu prietenia asta daca nu reusim sa ajungem una la alta asa cum avem nevoie.Nu e usor sa ajungi la o femeie fucked up.Nu e usor cand imparti si impartasesti zilnic chestii. Si o data pe luna mai esti si la ciclu. E mai usor sa pui distante si limite. Mai greu esa ramai. Iar mie imi place ce construim noi doua. Si pentru toate motivele insirate printre randuri mai sus. Pentru ca inca mai port inelul cu piatra verde pe care mi l-a dat la birou. Si despre care am aflat mai tarziu ca se numeste crisolit si protejeaza prietenia.

Si daca asa cum spune Lana, cateodata iubirea nu e de ajuns, atunci macar faptul ca aveam planuri marete impreuna ar trebui sa fie suficient. Si urma sa ne sustinem una pe alta ca sa ajungem acolo :).Adica...eu urma sa am propria mea fundatie in Africa, iar ea urma sa fie o femeye sexy jucand poker in Las Vegas. Mi-ar fi trimis si mie din cand in cand bijuteriile scumpe de care s-ar fi plictisit :D

P.S. Inca as mai avea de scris, dar e tarziu si am hotarat ca mai bine scriu o carte :))

Just the way it is

Aveam 17 ani, fluturi in stomac, eram prima data in capitala, era decembrie si ma plimbam printre luminite. Tot ce puteam gandi era: taurasilor le sta bine in rosu. Si cum sa il conving pe el sa vina la Constanta, la petrecerea mea de 18 ani. El si puloverul lui rosu. Mirosea a rece si a ger. Si eram focusata exact pe felul in care mana lui schita un usor gest de protectie pentru a-mi arta directia in care sa o luam cand intrebarea lui mi-a imprastiat brusc luminitele. "Tu pentru ce traiesti?"

Mi-au trecut prin minte ca intr-un flash facultatea la care urma sa merg, prietenii mei, planurile mele de viitor. Cand m-a intrerupt iar: "Ca sa fii fericita." Fericirea era singurul raspuns valabil pentru el. Singurul raspuns pe care aparent eu nu il luasem niciodata in calcul.

Mi-a luat inca 9 ani sa imi dau seama ca de fapt am fost toata viata in cautarea ei.Am facut tot ce s-a putut si chiar mai mult pentru a o obtine.

Am invatat bine si am fost o fiica, sora si nepoata cuminte. O prietena buna. Apoi m-am retras din vietile tuturor, provocandu-le durere. Am mancat vegetarian si m-am intors la carne. Am avut perioade in care am citit cate 4-5 carti pe zi, si perioade n care nu am citit nici macar un articol. Am fost slaba si m-am ingrasat.

Am facut terapie si apoi am renuntat. Am facut sport si apoi am zacut in casa ca placintica. M-am inconjurat de prieteni si am avut ani in care am stat singura in casa sau pe drumuri facand autostopul.

Am avut perioade in care m-am rugat si perioade in care am fost cinica. Am avut perioade in care am iubit si perioade in care am fost mai rece decat o noapte la Polul Nord.

Am avut prieteni care mi-au intins o mana calda si s-au intins de-a lungul timpului, si am avut prieteni care m-au zguduit scurt si au trecut prin viata mea ca un cutremur de 7 grade pe scara Richter, lasandu-ma de parca ar fi dat trenul peste mine si apoi tractorul.

Am avut joburi interesante si joburi plictisitoare. Mi-am dat demisia dupa cateva luni plecand si aruncand hartiile in urma si alteori am plecat responsabil si fost si la petreceri de la revedere. Am fost credinciosa si mi-am pierdut credinta. Am facut yoga, am meditat, am vizitat o mie si unul de sisteme de credinta. Am luat pastile si am facut exercitii de relaxare. 

Am trait sanatos.Am ascultat discursuri motivationale. M-am inconjurat de oameni frumosi si optimisti. Am fost vesela ca o floricica. Si alteori mai neagra ca cea mai lunga noapte. Am fost egoista si am avut grija de oameni. Am iubit uneori si alteori am pedepsit. De multe ori am fost curajoasa si de multe ori am tremurat de frica. Am cunoscut caldura la 232 km distanta, in miezul noptii si am cunoscut raceala la doar un cearceaf infasurat distanta. Am fost recunoscatoare si am injurat din tot sufletul. Am fost delicata si am vorbit frumos,alteori mi-am bagat pur si simplu pula. 

M-am pierdut in altii si m-am regasit in mine. Am cunoscut frica, groaza si am cunoscut momente de gratie. 

Am scris zile la rand si ani in care nici nu m-am mai atins de taste. Au fost sambete petrecute in bocete si sambete in care am dansat pana la 5 dimineata. Nopti intrerupte de cosmaruri si nopti picurate cu balsam.

Am luat cursuri de actorie, cursuri de tango, de pictura, de aerobic, de nutritie, de portugheza, de spaniola, de germana,de franceza, chiar si de latina. Daca ar fi existat cursuri de supravietuire pe Marte, le-as fi luat si pe alea.

Si fiecare gest, fiecare efort, fiecare gand a fost pentru a fi un pic mai fericita. M-am straduit atat de tare pentru un pic de fericire. Iar pentru cei carema intreaba usor acuzator cat de constanta am fost in toate astea, raspunsul este: atat cat m-a tinut inima. Sau cat m-a lasat.

Si nu am fost. Nici macar o clipa.

Contrar a ceea ce am invatat in scoala, facultate, cursuri, viata...fericirea este un dar. Nu am cerut si nu am luptat pentru viata. Si viata mi s-a daruit pe ea insasi. Si nu faceam yoga cand am vazut cat de verzi si lucioase sunt frunzele copacilor in bataia soarelui. Mergeam pur si simplu spre serviciu. Nu faceam terapie cand am simtit iubirea. Iubirea care nici macar nu imi era adresata mie. 

Cand patru maini s-au impreunat intr-un miracol pastrand o comoara pretioasa, atunci am inteles ca totul e un dar. Pe care il primesti sau nu. Si ca nicio straduinta nu are nici un rost in plus, mai mult decat darul insusi. Oricat de dureros ar fi.   

Asa ca am facut o cafea si un fresh de portocale. O sa fac si curat in casa. Maine. O sa stric niste bani si un pic de natura si o sa imi iau un brad natural anul asta. Pe care o sa il impodobesc doar cu cativa prieteni. Fara petreceri, fara pretentii, fara asteptari, fara eforturi si straduinte inutile. Pretuind doar unicul dar oferit de ursitoare la nastere: viata. 

Grinch mood

Titlul spune tot, asa ca cei insiropati de iminenta apropiere a Craciunului, sa nu citeasca. Primul, singurul si ultimul avertisement.

Am avut ieri la grup un caz. Practic nu era cazul meu, nu ii dau numele si putin probabil ca alti participanti sa citeasca asta, plus ca putem spune ca scriu in scop idactic, ceea ce inseamna ca respectam codul etic.

Asa. O doamna. Saizeci si ceva de ani. Crize de tahicardie repetate. Teama de a adormi. Dependenta de pastile. Nu parea sa aiba pisici, dar totusi sa intrebi asa ceva nu face parte din procesul terapeutic. Niciodata casatorita. Singura si nefericita pana in maduva oaselor.

Si am vazut-o. Am vazut toata blandetea din ea. Frumusetea. Fusese o femeie frumoasa la viata ei. Inca se tinea bine. Sprintena, agila si micuta. I-am vazut umorul. Grija pentru ceilalti. Lupta. Respecul pentru spiritualitate. Cautarea. Acel du-te vino. Le avea pe toate. Ca sa intelegeti despre ce vorbesc, o femeie de un metru saizeci care in tinerete si-a salvat logodnicul de la a se arunca de pe o cladire in constructie urcand dupa el si coborand-ul de acolo in suturi. La propriu.

Heavy background. Nu a mai ajuns niciodata sa se casatoreasca. Mesajul ei catre grup a fost ceva de genul : "Acum ca sunteti tinere, nu lasati trecutul sa va apuce de spate. Sa nu ajungeti ca mine."

Si m-am vazut pe mine. O realitate atat de posibila.

Cand ai cinci ani si toata casa ta e intr-un camion caruia nu ii stii directia, visezi ca o sa ajungi in tara minunata.

Cand ai zece si traiesti cu toata familia intr-o camera inchiriata, fara electricitate, scrii povesti la lumina lumanarii pe foi dicatando rupte din caietele pentru scoala si stii ca ai o viata intreaga inainte pentru ca lucrurile sa fie mai bine.

Cand ai paispe si pleci la liceul la care ai visat, pare ca viata abia atunci se deschide si poti visa inca si mai mult.

Cand ai douzeci si te muti in capitala, faci facultatea pe care ti-ai dorit-o, ai primul job, locuiesti singur si pare ca in sfarsit esti stapan pe propria viata. Si totul merge conform planului. Si chiar dupa terminarea facultatii inca stii ca ai o viata intreaga inainte pentru a face lucrurile mai bine.

Si ma intreb care e varsta la care iti dai seama ca nu vei putea face nimic mai bine. Ca poate asta e tot. Nu esti cu nimic special. Poate vei scrie sau poate nu. Cate talente mai grozave nu s-or fi pierdut de-a lungul timpului? Poate ca o sa iubesti sau poate ca nu o sa intalnesti niciodata pe cineva cu care sa click-uiesti. Poate ca o sa ai copii. Sau poate ii vei rasfata doar pe cei ai prietenilor care te vor privi tot restul vietii compatimitor. Si iti vor pune resturile de la cina la pachet impreuna cu toata caldura caminului animat de urlete de bebelusi.

40? 50? 26?

Care e varsta la care iti dai seama ca nu esti stapan pe viata decat poate pe jumatate? Mai mult sau mai putin. Si cand te simti cu adevarat mic in universul asta? Cand iti dai seama ca nu il stapanesti de fapt si ca nu esti niciun fel de magician?

Da, sunt Grinch. Anul trecut pe vremea asta aveam cel putin 5 petreceri de Craciun la care partcipasem deja. Prietenii mei ar fi macat multe placinte cu mere si scortiosoara pana acum. Si ar fi avut parte de mult vin fiert cu portocale si cuisoare. Bradul ar fi fost gata inca de la 1 decembrie. Unii m-au intrebat cu ochii mari si napastuiti de ce n-au primit nicio invitatie anul asta. Altii inca mai spera intr-un miracol.

Imi promit de cateva luni ca o sa am un weekend doar pentru mine. In care o sa zac. In care nu o sa fac absolut nimic. Pentru mine sau pentru altii. Si iata-ma ieri la grup. Cu durerile de stomac in mana, tinandu-mi promisiunile. Fata de altii, nu fata de mine.Mai mult, imi zic ca la ora 6 plec si stau in pat tot restul serii. Se face 8 si accept si invitatia unei prietene la un pahar de vin.

Acum...nu sunt vreo Maica Tereza. Am trecut demult de iluzia bunatatii si a omului minunat care sunt. Stiu ce inseamna complexul salvatorului.

Si prietena mea imi zice ca ma simte absenta. II zic ca sunt obosita. Chiar sunt. Abia poate sa perceapa asta. Eu, obosita. II zic ca nu ma pot opri din a face si a da lucruri. E ca un drog. Si stiu ca de fapt dau pentru ca am nevoie sa primesc. Dar mi-e teama sa ma opresc si sa vad ca de fapt e gol in jur si nimeni altcineva care sa dea.Si daca m-as opri si m-as inchide si as zace in casa, Arty probabil ar ajunge sa imi manance degetele de la picioare la propriu.

"Stii...eu ma atasez greu de oameni. Si nu stiu cat simti tu, dar eu chiar tin la tine. Si daca mergi sa te inchizi in casa, sa stii ca eu o sa vin dupa tine."

Epic moment. Colinde pe fundal, chelnerul ne mai toarna vin in pahare, ea plange, plang si eu, inghetata se topeste in farfurie peste ciocolata fierbinte. O intreb daca are un servetel si...chiar are.

Ceva asemanator cu caldura imi atinge pieptul, e bine sa plangi si poate ca asta e. Poate asta e raspunsul. Un pic de dragoste.

Imi termin vinul, imi termin prajitura, mai schimbam cateva vorbe, ma bucur ca imi este prietena. Imi cumpar cativa covrigi pentru ziua urmatoare si ma urc in autobuz spre casa. 

Si atunci imi dau seama. Ea nu stie unde locuiesc.

Sunt Grinch luna asta. Asa ca nu va asteptati la cadouri.