Yes, Sir. Yes to life.

Deeeeci…(Dna Iruc – alias profa’ de romana din liceu – nu va uitati asa urat, e intr-adevar o concluzie la roller coasterul de rutina care a fost viata mea in ultima luna)…plec.

Nu ca ar fi ceva neobisnuit pentru mine sa plec. Nu ca ar fi ceva neobisnuit pentru mine sa gresesc rezervari in ultima clipa, sa intarzii la intalniri, la sedinte, sa raspund pe fuga la mesajele corecte ale persoanelor gresite, sa iau decizii dupa considerente incerte si promiscue cateodata si sa respir ritmat si sincopat uneori, asteptand consecintele.

„Haha I’m getting a sense of how you are ;) Always late but worth the wait J”

Asa mi-a zis necunoscutul care m-a oprit la universitate, si Doamne, de ce toate replicile in engleza par sa fie replici din comediile romantice?

And, yes, Sir, maybe we’ll have a coffee some day.

Poate ca vom face asta. Doar asa, pentru ca eram pe fuga, pentru ca zambeam , pentru ca intarziam la o intalnire misto, pentru ca eram nemachiata si ma simteam norocoasa cu 150 de lire in buzunar.

Revenind, bagajul meu e facut doar pe hartie, inca mai trag de o cafea rece de acum si refuz sa ma gandesc la toate maruntisurile pe care inca le mai am de facut.

Pentru ca sunt preocupata sa imi sincronizez pasii cu viata. Dupa crize de ups and downs m-am prins in final cum sta treaba. Mi-a luat ceva timp si mi-a luat ceva atingeri care inca imi fac pielea de gaina sa imi fac curaj sa ii dau Elenei mici si speriate o ciocolata si sa o trimit la joaca.

Ca n-are ce cauta in treburi de adulti.

Ca „vom vedea”, „daca va fi sa fie va fi”, „facem noi cumva”, „trebuie sa intelegi”, „distanta” si alte asemenea inseamna groaza si crize pentru cea mica, dar inseamna acceptarea vietii si invatarea unui dans nou pentru femeia care a ales un barbat.

Dupa considerente ambigue, promiscue si incerte.

Diagnosticate de terapeut si tratate cu spranceana ridicata de prieteni. Dar primite cu urale si licariri de suflet de femeia din mine.  Si pentru prima data in viata invat sa accept ca primesc ceea imi trebuie si nu ceea ce fetita cu ochi albastri si patrunzatori a planificat inca din clipa in care s-a trezit singura pe scaunel in prima zi de gradinita.

Iar acum fetita invata sa alerge dupa fluturi si sa lase planurile in seama mea. Iar eu le las in seama vietii care a facut sa ne intalnim cand ma asteptam mai putin, care l-a facut sa plece cand credeam ca nu merit asta, care mi-a oferit ocazia sa plec, care mi-a oferit ocazia sa raman.

Asa ca plec in Anglia. Si stiu ca o fac pentru ca iubesc sa zbor si pentru infinitul pe care il simt in secunda in care avionul decoleaza. Pentru oamenii care imi vor zambi ca si cand m-ar cunoaste. Pentru locurile pe care mi-am promis sa le vizitez. Pentru ca e nevoie sa imi amintesc ca sunt facuta sa lucrez cu oamenii. Pentru ca la finalul calatoriei ramane inca promisiunea suspendata al unui „hai ca vedem noi.”

Si pentru ca la urma urmei sexul prin telefon poate fi misto cand ai o pasiune pentru cuvinte si mind fuck. Da, sexul prin telefon poate fi misto. Cand ai o conexiune buna la internet. Nu ca a mea care te lasa cu … biiiip…biiiip…biiip.

Si cu toate astea, eu sunt gagica pe care o vezi dimineata la metrou nemachiata, in rochita neagra si ghetute, cu flori albe de toamna in brate, cu un zambet larg si tamp pe fata si cearcanele depasind tivul rochitei.

Asa ca, la naiba, chiar trebuie sa plec in Anglia.