Unde am fost.

N-am renuntat la scris. Contrar aparentelor. Am ales doar sa ma scriu in alte feluri, pe pagini neincercate, cu cerneala diferita, in oameni noi, in istorii neincepute si povesti ce abia se astern.

La scris n-am renuntat Am renuntat doar sa mai sterg praful. Am ales in schimb sa suflu usor urmele creioanelor cerate lasate pe mandale si alte modele complicate dintr-o carte de colorat pentru adulti. Si m-am umplut de culori pe picioare , pe maini,  pe fata, pe hainele cumparate in mod intentionat cu o marime mai mica.

Am renuntat sa mai tin cura. Am invatat in schimb sa combin iaurturi si fructe si sa umplu lipii cu ierburi mediteraneene, avocado si pui gatit in vin. Mai pacatuiesc din cand in cand cu clatite pufoase la micul dejun si inghetata cu sirop de cirese amare la cina.

Am renuntat sa mai merg la sala. Am injumatatit in schimb abonamentul la metrou si ma intorc acasa prin parc, pe propriile-mi picioare. Mi-am cumparat o coarda colorata de raionul pentru copii, o tin la indemna si de cate ori ma apuca o sar cu muzica data la maximum. Imi pare rau pentru cei care nu locuiesc la parter.

Am renuntat sa mai imi curat casa, viata, prietenii, intamplarile,planurile. Le las asa , in culori si forme care nu se potrivesc inca si care ar trebui combinate ca sa poate fi considerate stilate, ar trebui privite separat ca sa capete autenticitate. Oricum, pana la urma, se aleg de la sine.

Am invatat sa nu ii mai cer soarelui sa isi impotriveasca natura si sa nu imi mai arda bratele sensibile, am invatat doar sa imi aleg mai bine cremele si factorul de protectie. Si uneori mai uit sa le aplic.

Am renuntat sa mai cred ca e mai verde iarba in gradina celuilalt. Am invatat ca prietenele mele cu copii, soti, logodnici, joburi mai bune, case mai spatioase si mai cu bun gust, sunt fericite si nefericite in felul lor.

Mi-am dat seama ca si eu, care as fi uitat, vorba cantecului - si cum se simte un sarut, daca nu m-as fi nimerit intr-o serie de coincidente (ne)fericite si demne de un scenariu ce include un portughez frumos brozat, care canta la chitara, scrie poezii siiii... ma opresc aici -  sunt fericita si nefericita in felul meu. Dar mai mult fericita.

Am renuntat sa le mai cer barbatilor sa imi tina sufletul in palme, am invatat in schimb sa le spun, cat, unde si

cum sa imi atinga pielea.

Am invatat sa ma simt in vacanta la terasa din capatul strazii, sub copaci, cu o cafea buna si un cidru rece cu zmeura. Si o carte lenesa.

Am renuntat sa il mai astept. Am renuntat sa mai bag in seama pumnul pe care il simt in stomac de cate ori trecepe langa mine cu ochi ce contin toate promisiunile unei gauri negre, am inceput in schimb sa ii caut versiunile upgradate si sa le zambesc din toata inima.

Am renuntat sa mai dansez, gatesc, vorbesc,  adorm singura. Caci am invatat pe ritmuri de Nutridinha ce inseamna sa gatesc ca si cum m-as astepta in sufragerie. Si culmea, chiar m-am gasit in sufragerie, in pasi de dans, si cu inima tremurandu-mi de emotie. 

M-am zarit pentru cateva secunde, m-am zarit asa cum ma zaream inainte in ochii lor si cum imi tanjeam blandetea in bratele lor calde dar niciodata suficiente, sau dupa cum imi cerseam talentul in umbrele femeilor mai puternice decat mine.

Si m-am zarit si m-am speriat si fastacit , si as fi vrut sa ma mai tin poate, dar n-as fi vrut sa imi fiu nici prea si nici foarte. M-as fi pacalit cu vorbe alese si mi-as fi promis cate's in luna si cate sunt in stele, daca nu mi-ar fi venit sa ma inclin, sa imi zambesc si sa ma las sa plec . Sa am rabdare sa ma intorc la momentul potrivit. Sa ma invalui doar in ulei de levantica si arome de citrice, sa imi miroasa in suflet a cald si a proaspat, sa fiu acolo, sa fiu eu, cand o sa ma intorc ca sa-mi raman.

Truth to be told

Intotdeauna am crezut ca eu nu o sa merg nicodata pe gheata. Degete taiate  intr-un moment de alunecare cand picoarele se indoaie sub mine, se contorsioneaza   si imi dau singura cu patinele peste maini improscand cu sange gheata = scenariul de baza.

Dar Bogdan  mi-a spus ca nu suntem in Final Destination si mi-apromis ca  ma duce el cu masina la spital.

Asa ca eu am pasit pe gheata. Iar el a ignorat cu stoicism “Vreau o foca de plastic sa invat sa patinez, n-am incredere in tine, vreau o foca, tu esti om si poti gresi.” si nu m-a lasat sa cad. Nici macar o data. Cine se poate lauda ca  fost de 3 ori la patinoar si nu a luat nicio cazatura?

Si cand s-a intamplat a fost…perfect. Nu imi amintesc nicio durere. Nu am nicio vanataie care sa o dovedeasca. Imi amintesc doar miscarea brusca. Si cumva atat de gratioasa. E ceva atat de ingenuu in cadere. Si gheata de sub mine. Rece, dar nu suficient de rece cat sa imi patrunda in muschii patrunsi de febra .

Nu suficient de rece cat sa imi inghete fiebintelile si framantarile, nu suficient cat sa mi te congeleze sub piele. Nu suficient cat sa mi te inghete si sa mi te trezeasca mai tarziu, cand voi fi mai pregatita, mai inteleapata, mai calda, mai temperata, mai batrana.

Cand vei realiza ca fiecare “ea” nu e decat o alta “eu” in versiuni mai mult sau mai putin imbunatatite. Si cand te vei intoarce la mine iar si iar. Cand vom fi amandoi obositi de (up)dates.

Si iata-ma intinsa. Si nu vreau sa ma ridic, vreau doar sa rad. Nu vreau sa fiu ajutata, vreau doar sa ma bucur. Sa imi las gandurile sa alunece in locuri in care nu mi-as fi permis sa le las cand inca mai aveam o imagine curata  de pastrat.

"I used to say out loud that I’m scared as hell of falling. But truth to be told…I love falling. They  say you can get a great view from above. They say to get high.

But I’ve turned my sky upside down and I love watching my world staying right here, laid on the floor. Where  there’s nothing left do do. I can fall from the sky.  But my world is upside down so I can only enjoy the “getting high” feeling by falling."

Si as fi ramas acolo pe gheata, cu picoarele grele, razand si privind lumea de jos. Privind oamenii din jurul meu chinuindu-se sa isi mentina echilibrul, sa stea frumos, sa patineze cu gratie, sa obtina un pic de miscare, de placere, de senzatie, de frumos.

Caci frumosul meu era inauntru, in fiecare fibra atat de tensionata, in fiecare durere de suflet chircit de la atatea flotari . Si sufletul meu ia lectii de fitness.

Inchis. Cand o iei pe dupa umeri. Deschis. Cand ma privesti in ochi. Sus. Cand imi zambesti ca si cum m-ai cunoaste. Jos. Cand ea te striga pe nume.

Si atata febra musculara nu am mai avut in viata mea. Sau poate e doar din cauza exercitiilor de aerobic.

Sau poate e de fapt vorba doar de tine si nu stiu cum sa o spun. Tie. Mie. Lumii.

Dar stii tu, darling, cum adevarurile  cele mai grele se spun ca si cum ar fi truisme.  

Enjoy your falling, darling. Enjoy my falling. Cuz there’s nothing  more exquisite than laughing when you’re laying on a floor full of ice. Cuz you know we’re burning inside.

This single faith

Am facut 5 ani de Psihologie. Facultate si master. Plus doi ani de formare. Plus peste 5 ani de consiliere, terapie si dezvoltare personala. Asa ca atunci cand vreo prietena vine la mine cu ochi mari de gasca plouata si zambet tamp pe fata ii spun “Draga mea, asta e tulburare obsesiv compulsiva. Simbioza. Dependenta.Sa iti dau numarul terapeutei mele.”

Iar cand s-a intamplat sa ma loveasca fluturele la stomac, sa simt o usoara ameteala  si un fel de sagetari bruste in to corpul si predominant in zona inimii am dat fuguta la farmacie sa cer niste (anti)anxiolitice. Pe baza de plante , desigur. Am avut si eu vremuri in care traiam bio, purtam fuste lungi si faceam autostopul pe drumuri de munte in cautarea Dumnezeului celui necunoscut.

Care de fiecare data m-a trimis inapoi acasa.

Si dupa ani si ani de intoarcere acasa, m-am oprit. Si am privit de dincolo trucurile marelui Magician. Da , exista niste trucuri . Da, exista o logica in spatele lor. Da, exista un plan bine pus la punct. Cauza si efect si totul are o explicatie. Stiintifica de cele mai multe ori.

Dar vorba ceea, daca dragoste nu e, facem. Daca magie nu e, aplicam niste trucuri.

Si eu stiu o reteta, darling ;)

Se incepe cu o sticla de vin. Ieftin, de la magazinul din colt. Un pic de complicitate. Un pic de priviri furate si aruncate la intamplare. Ceva cuvinte marete spuse in soapte intrerupte. Se adauga cateva marturisiri si cateva rani comune. Ceva pasiune pentru muzica si cuvinte mestesugite. Cateva atingeri atente.

Si daca se doreste putina drama se adauga pereti de sticla, distanta trucata, minciuni repetate, strigate mute si priviri lasate in pamant.

Touchee. Slightly wounded cum zice Mike in Death Proof.

Si in astfel de momente, ar fi bine sa nu uitam ca ne jucam cu focul , darling.

Ca desi stiu ca drumul pana la mine nu l-a urmat pe cel al Caii Lactee, si nu toate podurile  au fost construite sa te aduca aici, eu o sa vreau sa cred asta cu tot sufletul meu. O sa vreau sa cred ca mi-ai fost scris in stele si ca soarta ne era scrisa si damnata ,ca orice drum ai fi apucat te-ar fi adus la mine. Ca fiecare barbat pe care l-am intalnit pana acum, m-au adus pas cu pas la tine.

Si o sa cred asta cu pasiune si o sa imi apar povestea  cu dintii adanc infipti in carne, desi o sa stiu cu adevarat ca stelele sunt prea departe si sunt prea reci. Si ca nicio poveste nu poate fi cu adevarat scrisa in ele. Ca de fapt drumurile sunt la intamplare si ca poate o sa ajungi sau nu, ca poate o sa fie o sansa la un million sau n-o sa fie deloc si ca oricum nu voi avea cu cine sa ma cert pentru asta. Si ca fiecare barbat care m-a atins pana acum nu m-a adus mai aproape de tine, ci ai fost chiar tu intr-un moment specific din mine.

Totusi, domnule, un lucru stiu sigur. Ti-am fost scrisa in piele. E singurul meu crez, singurul meu ghid in lumea asta atat de fucked up.

De asta imi spun povestea atat de des. Uneori pe tacute, alterori zambind, si cateodata urland si dand cu pumnul in pereti. Pentru ca intr-o zi pielea ta o va recunoaste. Si nu o sa te mai poti minti. Nu o sa ma mai poti alunga din poeziile tale. Nu o sa poti trai altfel decat in propria-ti piele. Indiferent cu cata cerneala vei incerca sa ma ineci.

Sa nu uiti ca sunt scriitoare . Cu cerneala traiesc.

“Hei, you! You look like my next mistake."

But will it be a good one?

Asta-i prima concluzie la care am ajuns dupa o noapte buna de somn si doua cafele. A doua concluzie e ca vine un moment in viata unei femei in care , oricat de fucked up este relatia ei cu ma-sa , doar ei ii mai poate spune “Mama…el este tipul atat de gresit”. Si doar asta mai poate linisti un pic sufletul tulburat de nestiute.

Si doar pe drumul asta atat de tulburat mai pot gasi raspunsuri. Caci stiu ca drumul spre inima unui barbat poate face foarte usor o femeie sa si-o piarda pe a ei. Si pasi prin universul  unui barbat o pot face pe nestiute sa se rataceasca intr-al ei.

Dar n-am fost niciodata femeia care sa aleaga calea usoara. N-am stat niciodata toata noaptea in bratele calde ale unui barbat. Nu fara sa chem un taxi la 4 dimineata. Sau macar sa ma mut pe canapeaua din sufragerie. Cu ce drept as putea alege tihna din bratele lui daca nu i-am cunoscut demonii ce ii curg prin vene? Si cum, si in ce univers as putea sa ignor ca atingeri care merg atat de adanc sunt pastrate in maini care au dat cu pumnul in ziduri de neputinta?

Ma intreba terapeuta mea intr-o sedinta cum imi aleg barbatii. Scuzata fie-mi frivolitatea, dar mi-I aleg asa cum imi aleg hainele. Intru intr-o zi intr-un magazin, vad un pulover, il ating, il simt, il pun pe mine si stiu ca mi se potriveste. Ca e al meu. Si asta-I tot. Ce urmeaza dupa, e istorie. Am o relatie complicata cu hainele mele.

Ce fel de haine ar putea sa i se potriveasca unei femei care a cunoscut noaptea neagra a sufletului? Genul pe care nicio mama nu te-ar sfatui sa le porti.

Asa ca atunci cand te vad, te recunosc. Printre straturi si pachete de nevroza, recunosc  labirintul care te-a purtat prin taramuri nebanuite, care te-a facut sa iti pierzi mintile si bucati din piele. Doar ca pielea se regenereaza. Labirinturile raman labirinturi.

Te-am vazut trecand prin imaginile mele, un barbat fara radacini , calatorind prin desertul lui Dumnezeu. Lasand in urma oaze si scuturandu-si praful de pe picioare. Te-am vazut in femeile pe care le-ai lasat in urma.

Unele dintre ele erau ca mine. Purtau haine fine la atingere, sclipiri in priviri si foc in zambet. Pentru asta le-ai ales. Dar pentru ce le-ai lasat in urma? Si am sters atunci imaginile, am intors oglinzile,  am pacalit soarta si m-am ferit din calea ta. N-am vrut ca intr-o buna zi o alta femeie sa te vada in mine.

Si te-ai infuriat.( Btw…habar n-ai cat de excitant poate fi asta. ) Stiai ca drumul trebuia sa duca la mine.

Dar va duce. Intr-o buna zi. Intr-o buna zi ma voi putea trezi cu zambetul pe buze si iti voi deschide usa la 9 dimineata. Cu inima larg deschisa.Imi voi aprinde o tigara si iti voi face o cafea tare.

“What’s up, darling? She didn’t offer  you a blow job?”

“No, baby. She didn’t offer me a soul job”.

Si atunci vom putea dansa amandoi pe scena lui Dumnezeu. Vom sti ca soarele atarna deasupra capetelor noastre, chiar daca avem radacinile adanc infipte in noroi. Vom sti ca mainile noastre pot face sa tasneasca apa din piatra. Vom cinsti farama de credinta care i-a purtat prin desert chiar si pe niste necredinciosi ca noi.

Vom da cu inimile de podea doar asa, pentru a vedea ce poate iesi din asta. Si podeaua se va cutremura sub talpile noastre.

Pentru ca, darling, vreau sa fiu femeia aia care dupa toate, isi va pastra inca inima larg deschisa. Chiar daca asta va insemna sa iti abata drumurile atat de cunoscute. Chiar daca asta va insemna sa le distruga si sa le recompuna pe ale ei insasi.

Flipped

Avertizment: aceasta postare contine nervi.  Nervi multi si mici si intepatori, de aia care te seaca pe suflet ca picaturile de ploaie pe pielea arsa de insolatie.

Asa ca indepartati copiii, mama, dragi surori, asta nu e pentru voi, inchideti imediat pagina si mergeti sa faceti o ciocolata calda. La fel oricine imi spune cu drag “Elenush”  si si-ar simti sensibilitatea ranita de orice ar putea urma.

Sunt femeie si nu pot sa imi bag pula in stanga si in dreapta, nu pot sa dai cu pumnu’ in perete ca imi stric oja ( desi am tras un picior pernei  de pe podea….nu intrebati cum a ajuns acolo) si nici n-am chef sa ma opresc in primul club sa agat un idiot,  asa ca o sa scriu.

Ceva rotite trebuie sa se fi scurtcircuitat rau in creierul meu. Momentul in care am avut revelatia zilei? Eram pe trecerea de pietoni , recitind obsesiv ultimul mesaj trimis cand ma trezesc  trantind  telefonul ce se imprastie cu gratie pe asfaltul ud. Telefonul la care inca platesc abonament. Cand semaforul e rosu.

Cu ultima farama de logica m-am tarat pe trotuoar urmarind prostita cum trec masinile peste.  Ar fi trebuit sa ma gandesc daca ar fi cazul sa le fac un semn soferilor sa opreasca. Sa ma duc dupa el. Sa ma postez in mijlocul strazii sau ceva. Whatever. Insa  tot ce gandeam in momentul ala era: daca se strica telefonul chiar nu voi mai apuca sa aflu raspunsul la mesaj. Sau daca va fi vreun raspuns. Ceva trebuie sa fie teribil de gresit in legatura cu mine. La naiba.  M-am pus pe vine in mijlocul trecerii si am inceput sa strang piesele imprastiate. Telefonul asta nenorocit nu o sa se strice.

Si nu s-a stricat. Dar nici mesajul nu a venit.

Si e numai vina terapeutei  mele. Fii sincera, a zis.  Asuma-ti ceea ce esti. Ceea ce simti. Ajunge cu joculetele si cu mesajele duble. Ajunge cu seductia. Care poate fi cel mai rau lucru care se poate intampla?

“Sa ma duc acasa si sa ma ascund sub pat” i-am zis. What the hell am I supposted to do after the happy ending? Ar fi trebuit sa imi spuna: “Don’t worry, there will be no happy ending”. Dar in loc de asta s-a ridicat, mi-a zambit si mi-a zis ca sedinta s-a terminat. Si o platesc cu un sfert din salariul meu. Ca sa imi spuna sa imi asum ceea ce simt.

So I did.

Ei bine…sa fiu sincera. Nici nu-I chiar asa de rau. Ma si pufneste rasul  in timp ce reasamblez telefonul. Ar trebui sa desfac sticla aia de rom cubanez. Cu cola. La naiba cu cola in seara asta, de fapt. Dry and cold. Imi place tipu’ gresit. Din nou. Nu mi-a ajuns ultima experienta in care aproape am ramas cu biletele de avion in dinti dupa promisiuni mucegaite de viata noua.

Noroc ca’s desteapta cateodata. Nu-I nimic, mi-am rezervat bilete catre Madrid. La naiba cu Londra. Viva la fiesta, sangria, salsa , machos  con sangre caliente. La naiba si cu colegul de birou, cu toate tatuajele lui etalate fara pic de jena, izbucnirile lui, atingerile lui, ezitarile lui de doi bani. Duca-se. Pace si voie buna.  Probabil ca o sa mai tanjesc o vreme dupa zambetul ala twisted and his twisted tastes on music, si toate imaginile alea cu noi impartind sticla de vin dupa sticla, dar hei, daca nu s-a faramat telefonul meu n-o sa ma faram nici eu.

Si daca nu m-am descompus dupa atingerile lui nu o sa ma descompun nici in absenta lor.

And now it’s the moment when…can you hear me, darling?( and I’m not talking to you right now, I’m pretty mad at you…but still….I’m talking to your soul) now it’ s the moment when you say “baby…you are getting all this so wrong.”

And I’ll say “Then be you the one who’s doing the right thing. And I’ll do better next time. What’s the point on being wrong at the same time?”

But still, we’re not in the movies. And I’m still paying my therapist. And it’s still worth every single moment. It's still worth living.

Loving. Being alive after all.

P.S. Tocmai am realizat ca postarea asta ar putea fi citita de cine nu trebuie. I'm so going to regret this in the morning :)) And I'm so going to post it anyway :D

Life story

Ok…let’s do it.

Let’s not think too much about it.

Let’s just meet and avoid each other’s look. But let our hands play and our fingers speak. Let me be amazed by your eyes watching our stupid foolish little fingers’ game.

Let’s start like that. And then let’s have a glass of wine from time to time, avoiding too many words, avoiding too much to care.

Then let’s dance. Clumsy and silly, pretending we (don’t) know what we’re doing. Let’ s go clubbing and get drunk and smoke cigar after cigar.

Let’s make some mutual friends and let me cook some pretty cupcakes for them. Let’s gather on weekends and make fun of each other. I’ll give some bad love advice to the girls, and you’ll play some good  videogames with your boys.

Let’s have great, astonishing, amazing, thundering sex. Let’s be too tired to smoke a cigar after.

Let’s dance dirty. Let’s talk dirty. Then let’s get clean and kiss each other’s forehead.

Let my head lean on your shoulder and let’s chit chat about every stupid meaningless thing.

Let’s witness each other’s struggle but never interfere with it. Can you hear me, darling? Never. Ever.

Let’s make fun of each other’s work when there’s just the two of us in the kitchen, preparing that strong vanilla flavored coffee. And let’s talk about it proudly loud with that spark in our eyes when we’re at a private party and I’m wearing my black dress and drinking Martini. I’ll wink at you and you’ ll know that I’m wearing those little pink  panties underneath.

Let’s go to our friends weddings. Let’s get cheesy and have some lame sex . And then let’s promise we’ll never marry.

Let’s receive visits from our friends and their kids, let’s give them candies and let them paint our walls, draw our floor, sprinkle chocolate on our favourite couch, fill our house with noise and laughter. Your friend ‘s little daughter will break your favourite video game and you’ll just pick her up and dance with that little lady.

Then we’ll sit on our ruined sofa , looking at the mess in our house, with our hearts full of common sense and a dumb smile on our faces, and we’ll promise each other we’ll never have babies.

Then let’ s have a baby by accident. Let’s get scared. Let’s fight. Let’s think about options and choose none. Let’s hold hands and choose weird names.

Let’s feed our babies with fruits and cream and chocolate at breakfast and sent them to private schools. Let’s embarrass them in every possible way. Let’s watch them hating us as we did  with our own parents.

And let’s get married when we’re 50. Let’s make a big wedding, and I’ll have a bouquet of red roses. We’ll choose “Dance me to the end of love” as a wedding dance and we’ll embarrass our embarrassed children again. And make our grandchildren proud of us.

And then let’s sit on that old swing and drink that strong vanilla flavoured coffee. And once again let me be amazed by your eyes watching our stupid foolish little fingers’ game.

And let’s never, but please, let’s never talk about love.