Stateless zone

Trepidez. Misto. Si misto zi. A inceput cu urcatul in masina tipului gresit si s-a sfarsit cu, uh...un somn bun sper.

Daca s–ar face un transplant de incredere in sine as fi prima care s-ar pune pe lista de asteptare. Cu bulinuta rosie si insemnul „caz prioritar.”

Sa ma simt expusa nu a fost niciodata una din pasiunile mele foarte mari. Poate doar una din cele secrete, dar in alte conditii si in alt film.

Oricum, tot ce imi doream in timp ce imi trageam palme in gand ca nu mi-am bagat un rimel in ochi si n-am fost mai inspirata la alegerea tricoului, este sa aud un „domnisoara Nistor” plin de un entuziasm care te face sa te bagi sub masa si sa speri ca zgomotele fantanii arteziene si cel al oamenilor in miscare, care iti bubuie in cap, nu sunt semnul primului atac de panica din viata ta.

Entuziasmul apartine unui specimen numit colega-de-camera-din-anul-intai. In mai multe detalii nu intru. Mi-a luat cateva minute sa ma dumiresc de ce Dumnezeu nu imi amintesc de ea. Bineinteles ca subliniza inca o data cuvantul „domnisoara” in timp ce imi spune cu mandrie ca are si copil, ca s-a miscat repede, si ca ce bine e sa faci copii devreme.

N-am placut-o niciodata prea mult. Insa acum ceva ma face sa ma uit mai atent la mana ei si nu vad nicio verigheta. Incercarile mele subtile despre a afla cine e norocosul esueaza. Baietel sau fetita? Baietel. Adevarul e ca nu as fi vazut-o niciodata mama de fetita. Ii zic asta si vad inca o urma de regret. Si m-a intristat asa putin.

Intr-o incercare lamentabila de a fi  draguta si sociabila le numesc „gagici” – pe ea si pe colega ei de stand- si amandoua se ofuscheaza rapid „noi, nu suntem gagici, noi suntem doamne”.

Si atunci, ca prin magie, a fost ca si cum as fi aruncat in aer moneda despre care prietena mea draga si scumpa posta ceva zilele astea pe facebook. In momentul ala am stiut. Nu vreau sa ajung in viata mea „o doamna” a carei cea mai frumoasa zi din viata ei este ziua in care i s-a crapat vaginu’ in doua ca sa iasa ala micu’.

Dintr-o data tricoul meu nu mai parea asa de hidos. Si daca ar fi sa am vreodata vreun copil, o sa il arunc pe bancheta din spate si o sa mearga cu mine peste tot in lume, ascultand la maximum pink floyd si blue foundation si parazitii si andre rieu. Si n-o sa poarte niciodata vinovatia doamnei care a ajuns ma-sa. Pentru ca ma-sa o sa fie inca o gagica misto.

Si apoi un domn imi tine geaca sa ma imbrac – un gest nenecesar ca sa zic asa, dar dragut si ma face sa zambesc si imi lasa si bani de taxi si am in geanta biscuitii homemade pentru prietena mea minunata cu care o sa aterizez pe canapeaua cu perne moi dintr-un bar cu muzica misto, in care o sa imi comand o sangria si o salata cu ton – prima masa decenta pe ziua de azi.

Si se face si karaoke, iar barmanul, chelneritele si proprietarul nu se pot plange ca nu au spectacol: doi indragostiti care se saruta enervant de neporno intr-un fel, doua gagici care isi fac masaj reciproc si un tip singur care tripeaza in lumea lui – foarte artistic de altfel.

Si viata e misto. Are un gust al ei propriu. Nici dulce, nici amar, nici sarat. E ceva anume. Un ceva al ei. Ca gustul de capsuni. Un  pic crud. Poate aduce a dulce cumva. Frustrant pana ajungi sa il patrunzi.

Gustul ala minunat care nu poate fi replicat cu adevarat in niciun fel – chiar daca se gaseste ca aroma incepand cu siropul de tuse si sfarsind cu prezervativul.

Si zic sa ii mai adaugam si putina frisca, la o adica :D