Sa traiesti e ca mersul
pe bicicleta . Nu se uita niciodata. La fel si sa iubesti.
Mereu mi-am ales
oamenii pe principiul scanteie si artificie. Acel clickuit instant, spontan,
tumultuos care imi da lumea peste cap intr-o secunda. Acel miraj care imi
invarte lumea si ii schimba coordonatele intr-o culoare noua , nebanuita,
ireala. Am ascendent in varsator, scuzat fie-mi.
Dar sunt capricorn,
chiar daca m-am nascut cu doua luni mai devreme. Si realitatea ma izbeste
inapoi de fiecare data si ma arunca pe coordonatele explorate cu ochii strans
inchisi. Si inevitabil imi rup inima in doua, pe viu si fara preaviz. Si nu
conteaza daca pierd cineva sau ceva drag acum sau mai tarziu. Niciodata nu voi
fi mai pregatita sa imbratisez pierderea.
Si totusi durerea a
fost cea care m-a deschis. Caci numai pe rani deschise se pot accepta picaturi
de balsam. Si pe poarta pe care a deschis-o durerea, au intrat si speranta si
increderea. A fost de ajuns sa spun „poate”. Asa ca nu o sa incetez niciodata
sa ii multumesc.
Dar nici nu sunt vreo
maica Tereza, desi sunt cel mai bun om pe care il cunosc. Asa ca din cand in
cand imi doresc ca aceeasi durere sa se intoarca la origine,pe viu si fara
drept de apel. Cine iubeste mult, pedepseste mult. Asa mi-a zis in urma cu
cativa ani dupa ce mi-a zis sa imi fac bagajul. Si tocmai citea atunci o carte
despre iertare. Am ras dulce-amarui si am stiut ca cine ofera lectii, de fapt
le primeste.
Orice relatia e in mana
celui caruia ii pasa mai putin. Am stiut asta intotdeauna si niciodata n-am
bifat aceasta optiune. Caci sa simt de la mult la foarte mult e tot ce am si imi ramane,
inainte, dupa si in timpul.
Mi-a fost frica. Mi
fost teama ca nu o sa mai iubesc din nou, ca nu o sa mai pot pune gura pe o
ceasca de cafea, ca nu o sa mai dansez si ca un pahar de vin o sa fie mereu un
chin, ca nu o sa mai strang mana cuiva, ca nu o sa mai rad, ca soarele nu o sa
ma mai incalzeasca, ca nu o sa mai dau din gene vreodata in fata unui barbat,
ca nu o sa imi mai impart tigarile cu nimeni.
Si pericolul a planat
mereu, ca si coiul ascuns al pisicului meu. L-am dus la veterinar pentru o
operatie simpla la ochi si am descoperit ca are un singur coi. Bafta mea la
barbati, ce pot spune. De fapt, celalalt era inauntru, gata sa se transforme
intr-o tumora. Asta in timp ce el statea
lipit de sufletul meu. As fi crezut ca nu e posibil sa il pierd, pentru ca il
iubesc eu.
Iluzia mirajului. Daca
te iubesc o sa traiesti vesnic J Si o sa traiesti totusi. In sufletul
meu o sa traiesti.
Dar intre timp, pas cu
pas, mi se arata alte minuni care ma fac sa dansez pana la 4 dimineata din nou.
Care fac cafeaua magica. Si vad pasii si distantele mici.
Te vad pe tine cu
fiecare gest. Tot ce construiesti. Vad rezultatul si vad ca e drum lung pana
acolo. Si mi-e dor de acel „click” care sa topeasca tot drumul asta, sa te
transforme din tipul care doar imi face cu ochiul, in tipul care ma strange de
mana. Dintr-un strain intr-un cunoscut. Pe tine, cea cu care doar imi impart
tigarile, in domnisoara mea de onoarea. Te-am vazut intr-o rochie rosie, la
nunta mea, tinand discursuri demne de „Sex and the city”. Si acum incep sa
invat ca focurile se intretin cu grija si rabdare.
Si nu mai tanjesc asa
de tare dupa „acum”. Nici dupa „tine” cu orice pret. Nici macar dupa „mine
altfel”.
Caci e bine exact asa.
Cu parul meu rosu, cafeaua mea fara lapte, parfumul meu nou, pisicul meu fara
coite, prietenele mele sexy, colegii mei si mai sexy, frigiderul meu plin de
ciocolata, fusta mea scurta si o sticla de Desperados. Rece. Si mi-e dor de marea mea.
Am zis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu