Uman, as zice

Sunt un om misto.

Daca as fi intr-un film, as fi personajul meu preferat. Tipa care intr-o zi a coborat in gara de nord cu o geanta albastra in mana. Purtand cateva bluze aspre si groase, mai multe carti si si mai multe „tu nu o sa dansezi niciodata”, „nu ai nimic de spus”, „unde o sa te duci?”, „o sa te intorci inapoi.”

Aceeasi tipa care dupa o noapte nedormita si jumatate de zi petrecuta in tren, si-a lasat bagajul in holul unei colege din liceu, a facut un dus intr-o baie comuna, a folosit putin anticearcan si s-a prezentat la primul interviu din viata ei.

Tipa care pe langa „noi nu credem ca o sa faci fata acestui job”, „ a expirat oferta de inchiriere”, „ai intrat la taxa” – in prima noapte in care a uitat cum se respira a primit mesajul „Faci tu o vraja, asa cum ai mai facut si altadata.”

Si a facut. Asa l-a cunoscut pe baietelul care facea calcule mai repede decat ea si o corecta cand denumea animale din jungle exotice. Asa a cunoscut-o pe tipa care a invatat-o sa aprecieze martipanul si Pink Floyd.  Care i l-a adus pe singurul tip alaturi de care a putut sa adoarma vreodata. Si care apoi i l-a luat inapoi.

Apoi pe tipul caruia i-a inramat primele desene. Doar ca sa le dea jos de pe perete cinci ani mai tarziu. Si toata suita de oameni care au construit-o piesa cu piesa, la momentul si la locul potrivit.

Care au facut-o ceea ce este astazi. Tipa care este mereu incepatoare la cursurile de tango. Care muta mobila prin casa la fiecare doua saptamani. Care ia cursuri de teatru. Care picteaza un pic mai bine decat copiii carora le-a fost ghid cinci ani. Care isi bea vinul din pahare inalte si varsa mereu mancare pe ea. Care uneori rade de se tavaleste pe jos tinandu-se de burta si alteori se chirceste pe covor de durere. Care canta fals cu prietenii in masina. Care imbratiseaza pana opreste timpul in loc si spatiul dispare. Care merge la joburi mai mult sau mai putin placute, mai mult sau mai putin prost platite. Si care isi plateste facturile. Mai mult sau mai putin.

Personajul care la finalul filmului o sa faca publicul sa planga, sa zambeasca cu duiosie, sa rada, sa spere, sa creada, sa dispere, sa se afunde, sa creasca. Un pic mai intelept. Un pic mai bun. Un pic mai bland.

Personajul in spatele caruia se afla un om.

Eu. Care scriu. Care iubesc. Care dansez. Traiesc. Care impart cu Miha lectii de crestere. Care ma intorc mereu in cel mai adanc gol al fiintei mele si ma las ghidata de el. Uneori de-a dreptul inspaimantata. De cele mai multe ori recunoscatoare pentru fiecare bucatica de suflet pe care alti oameni misto au impartit-o cu mine. Si care mi-au permis sa pasesc usor inauntrul lor. Care mi-au adaugat viata. Si care, la fel ca mine, m-au invatat cea mai importanta lectie: sa imi fiu fidela mie insami. De fiecare data.

Sunt un om misto. Care cunoaste oameni misto. Sunt prietena mea.

Sunt personajul meu preferat.

 

Cele doua cuvinte

Eu am trait doar doua despartiri.

Prima a fost intr-o vara de aia disperat de fierbinte, intr-un parc cu prea putini copaci. Am stat pe banca aia nemiscata ore intregi dupa aceea, am facut insolatie, iar cumva o parte din genunchiul meu se arsese atat de tare ca mai tarziu ma ustura pielea la fiecare pas.

Era prietena mea cea mai buna. Combinatia aia funny dintre o blonda si o bruneta. Ea facea stocul cu bancuri si eu puneam intrebari despre sensul vietii. Tragea de mine sa mergem pe plaja, in timp ce eu nu ma induram sa las din mana Rosu si Negru. Ea doar punea semnul de carte cateva capitole mai departe, sa creada tatal ei ca a citit-o. Invatam la acelasi liceu, petreceam toate pauzele, week-end-urile si vacantele impreuna. Tot liceul stia ca noi suntem cele mai bune prietene. Odata,  la o ora de religie, profu’ chiar s-a prefacut ca ne casatoreste. Profesorii ne dadeau voie sa participam una la orele celeilate. Eu invatam portugheza si latina. Ea engleza si italiana.

Ne cunoscusem la meditatia la franceza. Imi bifa si mie raspunsurile corecte, in timp ce e ma tineam cu mana de burta razand pe sub masa.

Eu purtam bluze lungi si largi, ea topuri scurte si mulate. Ea era una dintre cele mai populare fete din liceu, eu – olimpica din prima banca.

Si cu toate astea eram surori. Dormeam impreuna si ne trezeam in acelasi timp. Aveam facturi kilometrice la telefon - cate discutii nu am avut pe tema asta cu ai ei si cu bunica-mea. Ne sunam in acelasi timp si continuam una vorba celeilalte.

Dansam impreuna prin casa si o priveam cum probeaza rochia de mireasa a mamei ei. Si anul acesta nu m-a invitat la nunta ei.

Dar vara aia fusese prea fierbinte. Ea obisnuia sa petreaca tot mai mult timp pe plaja cu gasca de la bloc. Eu obisnuiam sa petrec tot mai mult timp intre doua case. Devenisem prea mohorata. Doamne, cat am mai stat pe banca aia dupa ce mi-a spus asta.

Acum banca nu mai e, nu mai e nici macar portiunea aia de parc…s-a construit un mall in locul ei. Si cand merg de Craciun acolo stiu ca pe undeva a fost banca pe care eu am facut insolatie.

A doua a fost tipul care imi tinea mana pe genunchi si zicea ca prea putin ii pasa, in timp ce ma ferea sa nu ma lovesc de portiera masinii. Cand m-a lasat cu bagajele facute inainte de Craciun, am dat cu pumnu’ in perete pana a cazut varu’, am platit telefonul mai mult decat mi-as fi putut permite sa o fac intr-o luna, mi-am dat demisia si mi-am luat un job atat de lipsit de suflet ca am putut sa platesc prima rata la casa in doar doua luni.

Apoi nu a mai fost nicio despartire.

De atunci am stiut ca oamenii oricum nu se duc din mine. Pot pleca de langa mine, sau pot pleca eu, dar ei nu trec. Nu am mai dat cu pumnul si nu am mai facut insolatii. Am zambit doar. Si am desfacut incet funia subtire dinauntrul meu cu fiecare cuvant lipsa, cu fiecare gest de refuz, cu fiecare iaurt cu cirese amare neimpartit, fiecare imbratisare nedata la timp, fiecare mangaiere absenta.

Si cand alte maini delicate au legat funia aspra, cu zambetul pe buze si speranta noilor promisiuni, am vazut orizontul…si am zambit din nou. Si am facut nodul uneori lejer, alteori diperat de strans – rezultatul avea sa fie acelasi oricum.

Asa ca nu ma lua de-a gata daca o sa fac vreodata parte din viata ta. Doar pentru ca se intampla sa sun cand ai fi vrut sa ma auzi, sa te privesc direct in ochi si doar pentru ca ghicesc care e ciocolata ta preferata si stiu sa imbratisez strans, nu inseamna ca suntem suflete pereche. 

Inseamna ca am doar lunga experienta a unor non-despartiri. Si ca pretuiesc mai mult „sunt aici” decat „te iubesc.”