The dark side of the moon

Ok, dupa ce a cazut casa pe mine, dupa ce s-a imbolnavit si pisica si  tot ce stiam sau cunosteam s-a prafuit sub ochii mei - pe care nu mi-i mai recunosteam in nici un fel de oglinda, m-am tarat pe coate pana in cabinetul fostului meu terapeut.

De fapt, a fost nevoie de un pic mai multa insistenta din partea gagicii care m-a cules de cateva ori pe jos ( thank you ) si de un mail primit de la trecutul care se incapataneaza sa ma muste din cand in cand de fund. Cam asa adica:

„Eram vinerea asta aproape de tine, "prin cartier", pe la 10 si ma gandeam daca ar fi o surpriza placuta o intalnire inopinata, un cico spontan pe scarile blocului :) dupa ploaia aia furtunoasa. si te-am sunat dar mare mi-a fost mirarea sa vad ca drumurile noastre s-au separat mai mult decat stiam :p. pe unul dintre numere presupun ca nu-l mai ai, iar celalalt.... cred ca nici ala nu mai exista. primul meu gand a fost acela ca te-ai rupt complet de trecut :), pa job, pa vechi prieteni, pa pasageri, buna, viata noua”

Dude, tu chiar mi-ai instalat camere de luat vederi pe sub piele?

Cand s-a intamplat asta, prietena pe care o obsedez zilnic cu telefoane cat zidul plangerii,  mi-a zis doar atat: „Te rog, suna-l pe terapeut ACUM. Si cheama si un preot.”

So, I did. Si m-am trantit cumintica pe scaunul pe care il cunosteam atat de bine. Am fost primita cu surlite, trambite si sampanie. My pleasure. Dupa schimbul obligatoriu de impresii, confirmari si aduceri aminte (feels so good to be remembered ) am fost inevitabil pusa fata in fata cu monstrii pe care credeam ca ii imblanzisem atat de bine.

Verdict: dependenta. Mi-am aparat instinctiv inelul de pe deget si gandul mi-a zburat imediat la pachetul de tigari pe care nu il mai aveam in geanta. Si am inceput sa imi fredonez in gand: „Fara vicii am fi doar niste roboti.” Dar treaba lui era sa imi vorbeasca despre liberatate si sanatate. Intotdeauna am afirmat ca eu ma droghez cu oameni. Drogurile mele preferate. Si mi-am iubit dependenta cu tot sufletul. Poate de asta nu m-am simtit niciodata terapeut cu toata inima.

Pentru ca undeva in sufletul meu, raman scriitoare. Si ca orice scriitoare care se respecta, am nevoie ca din cand in cand sa imi fie scrijelit sufletul cu furculita. Inevitabil ma atrag nevrozele, abisurile si noptile negre ale sufletului.

Aveam o prietena acu cativa ani, care facea terapie de ani buni si imi spunea ca niciodata, dar niciodata, nu deschisese in terapie subiectul unui tip care o obseda de ani de zile. L-a ferit, atat pe el, cat si pe mine - cea de-a doua ei mare iubire, de concluziile vindecatoare ale terapiei.

„Mi-e teama ca intr-o buna zi o sa lasi vreun terapeut sa te repare” mi-a zis.

Asa ca iata-ma si pe mine. Tanjind dupa scranteli si zbuciumari, obsedand dupa atingeri care sa mearga periculos si nepermis de adanc. Am zis raspicat si tare: eu nu vreau liberatate. Vreau tipete si rasete, vreau sa imi sara inima din piept, sa imi bubuie de emotie, sa ma arunce cat de sus si nu imi pasa cat de adanca e caderea. Nici ca vorbesc ca o nebuna si tricoul meu roz cu bufnite, e doar un tricou asortat cu cerceii si atat,  si ca s-a dus din mine orice farama de intelepciune.

Nu vreau sa fiu zen si sa iubesc in absolut. Vreau sa simt pamanteste. Si daca e sa fie bolnavicios, bolnavicios sa fie. Pana la capat. Iubesc aglomeratia si tigarile, si cosmopolitan-urile si micile drame, si dansul…si sa scriu despre asta. Daca as fi vrut sa scriu despre iubirea pura si neintinata, as fi devenit ucenica lui Dalai Lama. Pana si din manastire m-au trimis acasa acu’ cativa ani.

In fond, e doar un rol. Intr-o mare piesa de teatru din scenariul lui Dumnezeu.. Pot sa aleg daca il iau in serios sau nu. Si cata viata pun in el.

Na, ca exista totusi si un pic de bufnita in mine. Aplauze, va rog.