M-am trezit intr-o dimineata. Si in timp ce bateam pe
jumatate adormita ouale pentru omleta mi-am dat seama de un lucru : nu am mai
dansat demult prin casa dimineata. Dupa aceasta mica revelatia a urmat alta. Si
alta. De fapt nu am mai facut demult o omleta dimineata. Nu am mai scris
demult. Acuarelele mi s-au uscat pe sevalet, iar pe hartia alba au ramas scrise
cuvintele unei meditatii de asta vara. Nu am mai facut demult o cafea. Dar ce
m-a lovit dureros de direct: nu am mai dansat demult prin casa dimineata.
De
fapt nici nu mai stiu cum arata o dimineata.
Asa ca am bocit o vreme. In metrou spre serviciu. In bratele
si casele prietenilor. Ascunsa dupa monitorul de la birou. Am incercat sa fac
lucrurile mai bine. Mai responsabil.
Si apoi mi-am depus demisia.
Nu asa cum as fi visat eu ( gen aducand prajituri si
sampanie la sedinta lunara, urcandu-ma pe o masuta in mijloc si anuntandu-mi
glorios plecarea). Nu asa cum ar fi visat Pisi, gen urcandu-ma pe birou, rupand
hainele de pe mine si urland de fericire: imi bag pula in firma voastra de cacat,
eu plec! (A se nota pasiunea comuna pentru urcat pe mese). Nu.
L-am chemat pe seful direct intr-o sala, i-am turnat
jumatate din cafeaua mea intr-un pahar de plastic si apoi i-am zis. „As vrea sa
plec.” Uimirea, surpriza, apoi eu utilizand rapid si inconstient tehnica de vanzari pe care el insusi ne-a bagat-o pe gat
la training. „Pot sa mai raman pana pe 1 sau pana pe 20. Cum preferi?”
A preferat 20, evident. Si iata-ma pe mine responsabila,
facand ordine in dosare si sertare si pregatind-o constiincios pe noua colega
sa ramana in locul meu. Primul lucru pe care mi l-a zis in timp ce isi nota de
zor procedurile „Tu ai fost cumva si profesoara?” Ha.
Apoi moment de introspectie. De cata imaturitate dau dovada?
Nopti de insomnie si exasperat prieteni cu intrebari si dileme existentiale.
Apoi un singur moment de pace in care am realizat: am crescut. Si cresterea mea
nu se masoara in joburi stabile si relativ decent platite.
Se masoara in capacitatea mea de a aprecia si incuraja
talentele oamenilor din jurul meu. Se masoara in a fi trup si suflet langa
oamenii dragi mie. Se masoara in a-mi asuma riscul unor decizii aparent
proaste. Care chiar pot fi foarte proaste. In a sta fata in fata cu
necunoscutul si haosul. In a-mi duce hartiile la gunoi. In a lua gandacul din
bagajul unei prietene terifiate. In a-mi tine promisiunile. In a aprecia si
respecta credintele si povestile oamenilor. In a fi atenta la farama de
umanitate din mine. Si a o face sa creasca in fiecare zi.
Asta e singura mea datorie. Sunt sigura ca daca exista judecata de apoi, nu voi fi intrebata daca am reusit sa imi platesc singura consumatia in club ci, poate, daca am reusit sa strig macar o data "Iesi afara!" intr-o piesa de teatru. Fie ea nejucata pe scena.
Asa ca ma pregatesc sa o ard (din nou) pe bani putini si
mult timp liber. Pe care il voi petrece in cafenele cu wifi, impreuna cu
viitorul meu notebook dragut si micut. Scriind. Caci e singurul lucru pe care
il port nonstop cu mine.
