Nu, multumesc

Eu si Miha intr-unul din barurile noastre preferate. Ea cu frape-ul ei obisnuit, eu cu vinul meu obisnuit. Ne holbam la cuplul din fata noastra, scosi parca dintr-un film erotic. Si deodata o aud: “Ah, ce dor imi este sa ma indragostesc, sa…”.

Nici macar nu mai imi aduc aminte ce a zis mai departe. Muzica era buna si ea vorbea asa cu pasiune, iar eu nu puteam sa ii percep cuvintele, ma gandeam doar ca ar fi trebuit sa fiu sensibilizata, sa imi doresc si eu sa simt vechea scanteie, sa ma inmoi cumva. Ceva din mine parca ar fi vrut sa ma puna sa repet o replica dintr-o piesa de teatru veche. In schimb, tot ce imi venea in minte era: “De ce naiba mi-as putea dori asa ceva?”

De ce mi-as dori sa mi se faca stomacul ghem si inima cat un purice? De ce as dori sa ma simt de parca as fi nimerit cu degetele in priza si sa am o vaga senzatie de usturime a pielii? De ce sa imi simt creierul scurgandu-mi-se printre vene? De ce sa fiu setata tot timpul in alta parte, cu un nod in gat, cu o ingrijorare vecina cu panica? De ce sa nu mai pot inghiti decat mancaruri moi si alea cu forta? De ce sa capete totul alt gust? De ce sa nu mai aiba brusc nimic nicio importanta?

Nu imi place indragosteala. Imi da senzatia ca m-am aruncat in gol si o sa plonjez in apa. Si ca singurul loc pe care piciorul meu il va mai atinge vor fi nisipurile miscatoare. Si pentru cei pentru care asta poate parea romantic – nu e. Sa sari in gol se poate lasa cu infarct, cu respiratia taiata, asta insemna ca nu ti se mai oxigeneaza creierul , ca te faci vanat si ca esti foarte, foarte aproape de a muri. Iar contactul cu apa doare ca naiba, plonjarea de la o distanta considerabila o face sa aiba consistenta cimentului si vai si amar daca nu esti un foarte bun inotator.

Iar eu nu’s.

Si nu vorbesc aici doar de dragostea neimpartasita. Ah, nu simti la fel? Super. Asta inseamna ca pot sa ies  cu prietenele mele sa dansez nopti intregi, sa mananc tone de inghetata, sa plang sub patura poate, sa fac putina drama si sa scriu. Si in curand voi fi chill din nou. Dar vai, e la fel? O sa ne jucam de-a reciprocitatea? Va trebui sa raman? Si sa trec prin amalgamul de mai sus? Nu, multumesc.

Nu vad iesirea din asta. E ca o boala. Tot Miha citea in revista pe care mi-am cumparat-o la cursul de saptamana trecuta ceva de genu’ ca dragostea ar fi considerata in mod oficial o boala. Yey. Sper sa ii gaseasca si antidot. N-as sti sa zic mai mult, revista e la ea.

Si totusi sunt dependenta de oameni. De intalnirile scurte care scanteieaza o bucata de timp. Oameni pasionali. Care inspira. Si pentru ca stiu ca timpul e scurt, merg adanc. Adanc in  locul in care atatia oameni si-au lasat amprenta. Pe care nu vreau sa il mai vizitez.

Poate m-am nascut eu sub un astru mai ciudat. M-oi fi nascut eu de partea celalata a umanitatii. Oi purta eu amprenta insensibilitatii sau pe cea a sensibilitatii exagerate – limitele se contopesc aici. Si nici macar nu mai conteaza daca plec eu sau celalalt, tot aia e.

Am nevoie de o doza din propria-mi normalitate. Sa imi fac bagajele si sa plec la Constanta. Sa zac pe nisip cu o carte buna in mana. Sa imi refac singuratatea grav afectata in ultima vreme. Si sa imi vad prieteni vechi, sa ignor faptul ca si ei au crescut. Ca mai mult sau mai putin se invart si ei cam in acelasi cacat. Si ca multi dintre ei au deja copii.

Cu zambetu' pe buze

Sunt in starea in care imi vine sa imi exersez covorul rosu din sufragerie. La podea, perfect intinsa, simtind taria parchetului laminat. Si energia subsolului (noroc ca stau la parter). Cu un pahar de vin langa si ascultand Cachivache si Jarabe De Palo pe repeat, obsesiv , in tandem. Si sa imi ling de pe acum viitoarele rani. Pe care le presimt cu toata voluptatea sangelui care imi inteapa acum venele, a stomacului ghem si creierului stafidit.

In alta ordine de idei sunt o nenorocita de norocoasa. Ma pregatisem sufleteste, cu toate armele unui outsider experimentat, sa ma feresc de femeile trecute de 40 de ani, pe tocuri inalte si fuste drepte. Cu ruj rosu si machiaj verde. Si din toate cele 20 si ceva de grupe eu am nimerit in singura in care populatia feminina s-a situat sub 30 de ani. Si mai mult de atat – femei care puteau sa aiba ceva de spus. Si singurele doua femei care depaseau varsta, au fost atat de misto incat mai ca imi venea sa accept propunearea uneia dintre ele de a ma lua la ea acasa ca sa ma prezinte fiului ei. Am fost asa de emotionata ca am uitat daca eu insami mai aveam ceva de zis. M-am impiedicat doar de scaune si am zambit frumos.

Bineinteles ca nu am scapat de pupaturile cu necunoscute. Si de socul cand de fiecare data ma oprea cineva sa ma pupe si sa imi spuna cat de mult se bucura sa ma vada. Ca si cum-ar fi cunoscut. Si soc si mai mare cand imi spuneau ca am participat in urma cu un an la acelasi curs. Cica am o fizionomie foarte expresiva. Si eu care ziceam ca sunt invizibila. Cica sunt chiar de retinut. Soc si groaza. Desi maguleste un pic orgoliu’, tre’ sa recunosc.

Dar cafelele baute cu Leti in pauze au fost misto. Si piscina. Cu jacuzzi si sauna. Si traineru’.

Am nimerit cel mai misto trainer. Nu tin sa ii fac reclama, dar sunt placut surprinsa cand vad ca mai exista oameni care pun suflet in ceea ce fac. Care stiu sa se poarte ca si cum cei din jur ar insemna cu adevarat ceva. Care exprima atat cat vor ei sa exprime. Verbal si paraverbal. Care stiu sa se joace. Care acorda credit. Care stiu sa pastreze o atmosfera destinsa si sa transmita o informatie. Si sa ia ceva. Sa ia ceva inainte chiar sa iti dai seama. Si daca mai fac parte si din specia masculina, mai mai ca imi vine sa incep sa sper iar.

Singuru’ om de vanzari pe care il cunosteam pana la cursu’ asta mi-a zis odata in masina ca psihologii si “vanzatorii” au ceva in comun : inventeaza nevoi pe care apoi le vand. As fi vrut sa il contrazic, dar n-am putut.

Iar acum tot ce stiu eu despre vanzari este ca vanzarea este seductie pura. Sa mor io de nu. Sa observi gesturi inainte ca ele sa se nasca pe deplin, sa citesti unde nu se poate citi, sa fii pe faza, cu un pas inainte, cu un pas inapoi, in lateral si oriunde mai e nevoie, sa conduci, sa cedezi, sa risti cu zambetul pe buze, ba chiar sa mai dai de la tine – cu o strangere puternica de mana  daca esti barbat, sau fluturandu-ti parul daca esti femeie. Si indreptandu-ti umerii.

Sa ajungi acasa cu sentimentul ca ai dat lovitura vietii tale, sau cu sentimentul nedefinit ca ti s-a luat ceva ce nu stii inca.

Poate ca barbatii de azi nu mai vaneaza minotauru’ prin paduri. Dar vai, ce ador cand vaneaza inca un procent, inca un serviciu, inca ceva, orice, dar ceva in plus. Aproape imperceptibilul batut din bicior, si zambetul de suspans dintre secundele in care se arunca mingea, privirea de vultur pe care o percepi doar in primele zecimi de secunda - ma fac sa imi musc buza de jos.

Mi s-a facut un chef nebun sa ma uit iar la Vicky, Cristina, Barcelona. Sau sa zac la soare, pe plaja, cu un fresh de portocale langa. As fi vrut sa fiu la fel de inspirata cand traineru’ m-a intrebat ce imi doresc in „acel” moment.

Concluzii: 1.Tre’ sa fac un curs de NLP. 2. Mi-am muscat cam des buza de jos saptamana asta.

Te iubesc, dar nu pe tine

M-am trezit cu trei intrebari in minte: cat o fi ceasul? Unde mi-o fi telefonul? Ce o mai face bro?

Si doua alegeri: sunt deprimata azi sau dansez?

Primul raspuns m-a dezamagit. Doar 12. Credeam ca pot mai mult in singura mea zi libera dupa multa timp. Si apoi parca mi-as fi dorit sa fie vreo 3-4, sa mananc ceva, sa pierd vremea, si sa fi trecut si ziua de azi ca sa o iau de la capat maine. Cu acel curs de manager de vanzari, inconjurata de o haita de doamne decente, in care eu o sa ma potrivesc ca nuca in perete. Brr. Asta ma face sa vreau sa imi pun patura in cap. Si futu-i, nu mai am nici pastile.

Telefonul l-am gasit in geanta. Pe silent. Niciun apel. Ma rog. Unu’ de la mama si probabil celalalt de la tata.

Ma gandeam zilele astea sa ii propun lui bro sa fie cea mai buna prietena a mea. Sa ii cer prietenia,ha,ha. Un gand frumos, zic , daca nu s-ar fi lasat cu scandal, crize de gelozie, suc aruncat pe covor si crampe abdominale in toiul noptii cu Mr. Jones pe fundal.

Pentru ca da, am deja o prietena cea mai buna. Una care se crizeaza, e posesiva, da cu toate de pamant, ma face praf, ma intoarce pe toate partile, ma haituieste, ma hartuieste, ma iubeste, ma impinge mai departe, ma ironizeaza, imi face complimente, ma sfatuieste, ma tine de mana si face misto de mine tot timpul. Dar ma iubeste cum nimeni altcineva nu ar putea sa o faca vreodata. Si care e dispusa sa imparta un pic din toate astea cu oricine ii iese in cale. Cu conditia sa ii acord ei primul loc. Locul care i se cuvine pana la urma.

Si aia sunt eu insami. Draga mea prietena interioara. Exclusivista si de fite. Fucked up si lipicioasa. Si whatever. Si Doamne, ce mai imi place mie de fata asta!

Un prieten imi zicea acu’ ceva vreme ca daca ma pun pe mine masura tuturor lucrurilor o sa fiu nefericita in continuare. Vorbea despre sacrificiu si autodaruire cred, chestii misto, si ii respect parerea, e destul de importanta pentru mine in general opinia lui, dar in puii mei, cum as putea fi vreodata cu adevarat sincera daca nu ma folosesc pe mine ca unitate de masura?

Cum as putea sa spun ca ador capsunele cu frisca, daca nu au trecut mai intai prin papilele mele gustative si nu am adaugat un strop de esenta de migdale? Cum as putea sa spun sincer te iubesc, daca iubirea asta nu a trecut intai prin mine? Si cum poate sa imi spuna cineva acelasi lucru, daca cacat, nu a testat intai pe propria persoana? Ma minte in fata si ma minte cu nerusinare.

Cam la asta ma gandeam aseara cand am intrat in casa tinandu-mi crampele in pumni. Bro m-a tarat afara din casa si am zis ca ce puii mei, daca e sa alegem din nou, alegem sa ne fie bine. Si aerul era misto in centrul vechi, si mi-a placut paharul supradimensionat in care mi-au servit vinul si oamenii mi-au placut mai mult decat ma asteptam si am putut chiar sa dansez apoi vreo ora, pana sa imi dau seama de ce urasc faptu’ ca m-a facut mama fata. Si sa sfarsesc pe scari, cu femeia de serviciu povestindu-mi dramele ei existentiale. “Toata lumea iubeste weekend-urile, eu le urasc. Si stii? Am lucrat la fabrica de ciocolata.” Si o zicea cu patos. Bro era la baie, facea un atac de panica. Si totusi era bine sa fie si ea langa mine, chiar daca arata mai rau decat crampa din momentu’ respectiv.

Peste toatea astea, ma uitam la ea simi ziceam ca e pacat de atata frumusete stransa intr-un singur loc si atat de crunt neapreaciata de ea insasi. Si ma intrebam cand puii mei o sa inceapa si ea sa se iubeasca?

Poate atunci prietena mea interioara o sa invete sa o tolereze pe prietena ei interioara. Poate chiar o sa o iubeasca. Si poate atunci o sa se nasca ceva asemanator cu o legatura onesta.

Si am simtit o parere de rau pentru intreaga specie feminina. Si aici chiar sunt barbatii de vina. Toti barbatii care nu au zis la timp “Fetita tatii, esti printesa mea si esti minunata.” Toti barbatii care nu i-au luat la pumni pe barbatii care le-au jignit fiicele. Toti barbatii care nu au stiut sa stea la gura pesterii si sa isi apere femeile de fiare, cu bata sau cu mainile goale daca ar fi fost nevoie.

La fel si femeile care au crescut acesti barbati. Femei care nu s-au iubit pe ele insele. Femei crescute de femei fara barbati. Happy circle.

Apropo. Intre timp a sunat mama din nou. Sa ma intrebe daca vreau sa imi trimita o sticla cu amarreto. I-am zis sa imi trimita si sambuca, si vin si muuult alcool. Mi-a zis ca imi ajunge o singura sticla de amaretto. A fost cea mai induiosatoare chestie facuta de mama vreodata.

Lectia zilei de azi? Sa nu mai dansez la micul dejun. Nu cat inca am paharul cu suc de portocale in mana. Conform legii gravitatiei, sucul zboara. Si conform legii atractiei, aterizeaza pe maieul meu preferat din bumbac moale, moale.

Ploua cu soare

De cate ori aud expresia asta nu pot decat sa imi imaginez niste mici sori, niste bile de foc care cad din cer mai ceva ca cele din Dr. Mario pe care il jucam prea rar cand eram mica. Numai ca alea cadeau in iad si trebuia sa te feresti de ele, dar e ok si asa.

E o intreaga discoteca in capu’ meu.  Celulele mele danseaza zouk , iar piticii mei interiori s-au lovit la cap, sunt bezmetici si se izbesc unii de altii de parca ar fi dat party cu tequila, mariachi si mari...mariachi, sa o lasam asa.

Am fost rasfatata weekendul asta. Am primit atatea complimente ca as putea sa construiesc un top model din ele. De as fi stiut mai devreme ce poate face un simplu tricou bleumarin aruncat neglijent peste niste blugi stramti as fi azvarlit la timp tocurile in fata presupusei mele feminitati destramate.

Bineinteles ca din doua pliculete de lapte turnate in cafeaua din pauza de la cursul de formare unul a aterizat pe acelasi tricou minunat.

Apropo pentru cei care ma citesc si ma gasesc ravasitoare, minunata , profunda, umanista, cinica and so on : scriu mai misto decat pictez si sunt mai putin misto decat scriu. Am petrecut ani in terapie ( probabil ca multi dintre terapeutii mei m-au trasat intre liniile zonei bipolare si eu singura mi-as fi pus diagnosticul de borderline) pentru ca intr-un final sa imi dau seama ca tot ce aveam nevoie era sa iubesc felul in care parul meu drept imi mangaie spatele cand rad de ma doare burta si imi las capul pe spate.

Si sa fac misto de piticii mei beti. Si de o pereche de blugi si un tricou. Si de inca una la fel de fucked up ca mine pe care sa o iubesc cu toata forta de care sunt in stare in nebunia mea narcisista.

Una cu care discutia sa curga lejer. Si care a reusit in patru cuvinte ce nu au reusit patru ani de terapie : „Gagico, scrii misto. Reapuca-te.” Sau „Hai la o cafea. Hai in club sambata seara. Vrei o tigara? Arati de parca aia avea nevoie de una ”.

Sunt atat de recunoscatoare pentru fiecare om care a trecut prin viata mea si m-a provocat, mi-a dat palme, m-a iubit, a scos toti dracii din mine, m-a bagat in iadul anxietatii si al nesigurantei, fiecare om, unu’ cate unu’ m-a slefuit asa de desavarsit si de viu ca nici ca as fi avut nevoie de altfel de profesori vreodata.

Ma simt atat de misto in interior ca e aproape greu de suportat. Ma simt atat de misto in interior ca am si uitat ce culoare au fardurile mele din sertar. Si pe bune daca  am mai vazut vreodata atatia barbati intorcand capul dupa mine. Si pe bune daca imi pasa.

In interiorul meu petalele florilor de cires cad la momentul perfect. Ploaia incepe exact cand eu si Miha ne terminam picnicul in parc. Sucul din galusca cu pruna sare exact in momentul in care tre’ sa ne asezam pe bordura de atata ras. Pe geaca mea alba, bineinteles, dar trecem peste.

Estou descansada da vida. O expresie din portugheza care tradusa mot a mot ar fi: sunt odihnita de viata. Tre’ sa stii portugheza si sa ai simtu’ limbii ca sa intelegi nuanta, dar na, sunt inca sub efectu’ muzicii portugheze ascultate aseara la cafeneaua cu scaune din fier forjat alb, de pe straduta linistita. Cafeneaua in care am intalnit oamenii care au plecat in Africa inaintea mea. Oamenii care au pregatit expozitia de sculpturi in piatra din Tvind cu doi ani inainte ca eu sa ajung acolo si sa o admir. Oameni despre care nici nu stiam ca exista. Oameni pe care sa ii cunosc intr-o oarecare dupa-amiaza de sambata, la alti doi ani de la intoarcerea mea din Danemarca.

Oameni adusi in viata mea de bro, bineinteles, ca toate lucrurile misto care s-au intamplat in viata mea in ultimele luni. Desi cred ca undeva in subconstient am si eu marea mea parte de vina.

Hei, avem tort!

Si hei, noi n-o sa gustam din el in seara asta.

Pentru ca asa se intampla cateodata cu feliile de tort. Le primesc doar unii. Si chiar ca nici nu mai conteaza.

Nu mai conteaza nici ca tigarile mele au disparut la fel ca tipul brunet, nici ca nu mai e gheata in frigider si imi voi bea lichiorul fara, nici ca vasele mele stau nespalate de o saptamana, nici ca bro vrea an open relatinoship, nici ca tipul cu zambet de milioane se uita in oricare alta directie numai la mine nu, nici ca mi-am lasat ultimii bani in schimbul unei sticle de cherry.

Nu atata timp cat pot sa dansez, cat timp fustele scurte si maieurile mulate inca mai stau pe mine, cat inca pot sa mai port o carte in geanta chiar daca sunt in club, cat inca pot sa beau fara sa ma doara capul, sa imi aprind o tigara in fata scarii si sa ascult linistea de la trei dimineata, cat inca pot sa pastrez amintiri vii, cat inca vor mai fi oameni care sa ma imbratiseze pana imi ating sufletul, cat inca vor mai fi oameni pe care ii voi iubi chiar daca spun aceleasi glume expirate, poarta aceleasi haine ca saptamana trecuta,  sunt transpirate si obosite si nu mai au nimic nou cu care sa ma surprinda.

Nu mai conteaza nici ca fostul meu terapeut mi-a zis ca nu mai vede nicio solutie pentru mine, nici ca a trebuit sa traversez pe partea celalata cand l-am  vazut pe baietelul in hanorac albastru care obisnuia sa isi lase manuta in mana mea, nici ca poate dansul, pielea si fustele mele scurte vor fi in zadar.

Nici ca poate nu voi spune nimanui vreodata “esti tot ceea ce niciodata nu am stiut ca am avut nevoie.”

M-am trezit intr-o noapte acu’ vreo doi ani. Nu avusesem niciun cosmar. Pur si simplu m-am trezit in mijlocul noptii cu o durere mai ascutita si mai seaca decat taietura unei foi A4. Si in  acel moment mi-am dat seama ca acea durere ar putea sa dureze pentru totdeauna, fara drept de apel, fara doar si poate, fara sa existe vreun Dumnezeu cu care sa ma cert. Ar fi putut continua la nesfarsit, un etern purgatoriu pe care nici toate pastilele din lume nu l-ar fi stins. Noaptea neagra a sufletului, ar numi-o unii sfinti. Si totusi, dimineata m-am  trezit si durerea disparuse. I-am zis multumesc din tot sufletul unui Dumnezeu pe care nu il cunosc. Era tot ce mai puteam face.

Si tot ce mai pot face eu acum este sa ma bucur de miscarile mele atunci cand ma simt darnica, sa dau din umeri cand mi se spune ca nu se poate, sa admir cateva puncte de sudoare pe fruntea unei persoane dragi, sa tastez febril cuvinte fara noima, sa ma bucur de aprecierile unor necunocuti si sa stau intr-o zona in care viata e simpla si misto. Si fara sens.

Stateless zone

Trepidez. Misto. Si misto zi. A inceput cu urcatul in masina tipului gresit si s-a sfarsit cu, uh...un somn bun sper.

Daca s–ar face un transplant de incredere in sine as fi prima care s-ar pune pe lista de asteptare. Cu bulinuta rosie si insemnul „caz prioritar.”

Sa ma simt expusa nu a fost niciodata una din pasiunile mele foarte mari. Poate doar una din cele secrete, dar in alte conditii si in alt film.

Oricum, tot ce imi doream in timp ce imi trageam palme in gand ca nu mi-am bagat un rimel in ochi si n-am fost mai inspirata la alegerea tricoului, este sa aud un „domnisoara Nistor” plin de un entuziasm care te face sa te bagi sub masa si sa speri ca zgomotele fantanii arteziene si cel al oamenilor in miscare, care iti bubuie in cap, nu sunt semnul primului atac de panica din viata ta.

Entuziasmul apartine unui specimen numit colega-de-camera-din-anul-intai. In mai multe detalii nu intru. Mi-a luat cateva minute sa ma dumiresc de ce Dumnezeu nu imi amintesc de ea. Bineinteles ca subliniza inca o data cuvantul „domnisoara” in timp ce imi spune cu mandrie ca are si copil, ca s-a miscat repede, si ca ce bine e sa faci copii devreme.

N-am placut-o niciodata prea mult. Insa acum ceva ma face sa ma uit mai atent la mana ei si nu vad nicio verigheta. Incercarile mele subtile despre a afla cine e norocosul esueaza. Baietel sau fetita? Baietel. Adevarul e ca nu as fi vazut-o niciodata mama de fetita. Ii zic asta si vad inca o urma de regret. Si m-a intristat asa putin.

Intr-o incercare lamentabila de a fi  draguta si sociabila le numesc „gagici” – pe ea si pe colega ei de stand- si amandoua se ofuscheaza rapid „noi, nu suntem gagici, noi suntem doamne”.

Si atunci, ca prin magie, a fost ca si cum as fi aruncat in aer moneda despre care prietena mea draga si scumpa posta ceva zilele astea pe facebook. In momentul ala am stiut. Nu vreau sa ajung in viata mea „o doamna” a carei cea mai frumoasa zi din viata ei este ziua in care i s-a crapat vaginu’ in doua ca sa iasa ala micu’.

Dintr-o data tricoul meu nu mai parea asa de hidos. Si daca ar fi sa am vreodata vreun copil, o sa il arunc pe bancheta din spate si o sa mearga cu mine peste tot in lume, ascultand la maximum pink floyd si blue foundation si parazitii si andre rieu. Si n-o sa poarte niciodata vinovatia doamnei care a ajuns ma-sa. Pentru ca ma-sa o sa fie inca o gagica misto.

Si apoi un domn imi tine geaca sa ma imbrac – un gest nenecesar ca sa zic asa, dar dragut si ma face sa zambesc si imi lasa si bani de taxi si am in geanta biscuitii homemade pentru prietena mea minunata cu care o sa aterizez pe canapeaua cu perne moi dintr-un bar cu muzica misto, in care o sa imi comand o sangria si o salata cu ton – prima masa decenta pe ziua de azi.

Si se face si karaoke, iar barmanul, chelneritele si proprietarul nu se pot plange ca nu au spectacol: doi indragostiti care se saruta enervant de neporno intr-un fel, doua gagici care isi fac masaj reciproc si un tip singur care tripeaza in lumea lui – foarte artistic de altfel.

Si viata e misto. Are un gust al ei propriu. Nici dulce, nici amar, nici sarat. E ceva anume. Un ceva al ei. Ca gustul de capsuni. Un  pic crud. Poate aduce a dulce cumva. Frustrant pana ajungi sa il patrunzi.

Gustul ala minunat care nu poate fi replicat cu adevarat in niciun fel – chiar daca se gaseste ca aroma incepand cu siropul de tuse si sfarsind cu prezervativul.

Si zic sa ii mai adaugam si putina frisca, la o adica :D

Doar asa...putin.

De fiecare data cand ma trezesc intr-un grup de oameni care par ca respira lejer, imi simt inima cat un purice, imi dau seama ca mi-am patat fusta alba cu marul mancat la pranz, tocmai cand imi doream sa fiu prezentabila si ma agat de cana cu ceai de menta de parca ar fi ultimul colac de salvare.

Iar intrebarea de baza care imi zumzaie in cap este: „Cum puii mei poti sa respiri si sa traiesti in acelasi timp?”

Una peste alta, ma simt ca o femeie trecuta de 35 de ani, inca misto, in vizita la prietena cu doua mogaldete mici care fac pipi pe covor si trag de canile de cafea de pe masa. Pleci cu un sentiment de caldura si de sufocare, de vid si de usurare cand iti vezi canapeaua goala si pledurile calduroase.

Si azi mi-as fi dorit sa fi purtat blugi, sa fi avut parul prins in coada, sa nu fi fost la cura si sa fi ramas la o bere si o pizza cu sos picant, cu tipul care mi-a zis ca „ciusca” suna asa de dobrogean. Atunci am realizat ca n-am mai folosit cuvantul asta poate niciodata de cand sunt in Bucuresti. Nici nu mai stiam ca il mai stiu.

Si da, alegi. E doar vorba despre alegeri. Mananc o felie de pizza sau un mar. Imi pun patura in cap sau scriu. Blue jeans sau video games. Ma indragostesc sau pufnesc dispretuitor. Injur sau ma comport decent. Mai aprind o tigara sau nu. Ma implic sau nu. Sau doar asa...putin.

Hai, doar putin. Doar de data asta. Te las sa imi treci mana prin par doar de data asta. Te las sa ma imbratisezi doar putin. O sa dorm cu tine doar putin. O sa las breteluta sa cada doar putin. Putem sa ascultam muzica doar putin. Si incet. Si putin vin. Si rad putin la glumele tale. Flirtam doar putin...asa...cat sa nu ne plictisim.

Si peste putin ma trezesc goala. La propriu si la figurat. Pe dinauntru si pe dinafara.

Si tot putin o sa ies si cu noua prietena. Tot putin o sa ma imbratiseze. O sa pierdem putin vremea prin baruri, pana pe la 2. O sa fumam doar putin. O sa dansam si mai putin. Si cu timpul totul o sa devina tot mai putin.

Si aleg totusi sa raman. Doar putin. Chiar daca trebuie sa ma leg singura de calorifer.

Si peste un an sau mai putin: