Esquadros

„Vreau sa calatoresc prin lume, Elena. Vreau sa cunosc oameni, sa le fiu de ajutor, sa le dau ceva inapoi. Vreau sa ii iubesc.”

Iata crezul pe care eu nu as fi avut curaj sa il rostesc vreodata si pe care ea mi l-a aruncat peste masa cu aceeasi naturalete cu care mi-ar fi oferit o tigara. Sau cu aceeasi pasiune care ii fac ochii sa scanteieze si mainile sa se exprime de la sine.

Si am stiut ca asa va fi. Din clipa in care am cunoscut-o. Si bine, post revelatorium, din clipa in care am luat-o la scandenberg cu mana stanga.

Pentru ca nu imi place sa pierd timpul. Pentru ca vanez scantei. Am nevoie de ele, altfel ard mocnit. Oricat de narcisista sunt in independenta mea, eu si scrisul meu ne nastem secunda secunda din sufletul oamenilor pe care ii intalnesc.

Si o fi ea uituca si zapacita si dupa parerea ei vorbeste cam mult si are multi prieteni baieti, dar e o incantare sa o ascult si imi zice ca scriu catchy. Si imi spune numele des si pune intrebarile direct si simplu. „Elena, ce ai tu pe suflet?”

Si printre toate astea, mintea mea o da pe fast forward si vad cat de adanc va merge povestea asta, cate filme vom vedea impreuna, cand vom sta ca fetele la un pahar de vin, cum ma va invata sa merg pe bicicleta. Si cum imi va oferi intr-o dimineata insorita un croissant in cafeneaua ei micuta si cocheta, pe o straduta din Paris. Si poate ma va numi „prietena ei veche.” Si vom depana amintiri dintr-o piesa de teatru. Si despre prieteni comuni, si despre cafeneaua cu scaune din fier forjat alb, din Bucuresti.

Sau poate ca nu.

Si orice scenariu alternativ devine posibil. Si apoi inevitabil, intr-o forma sau alta, vine finalul. Cel pe care l-am citit in graba mea de a sti, de a simti, de a scrie.

Si e simplu. Si frumos. Si mi-e groaza de momentul in care ma voi intreba „cand puii mei a devenit totul asa de complicat?”.

Pentru ca orice moneda are doua fete. Si privind in spate ma intreb pe cine si ce las de fapt in urma.

Cand in aceeasi imbratisare ceva se rupe in mine, la ce am renuntat? La un om? La o bucatica din sufletul lui? La o teama? O proiectie? O iluzie? Pe cine parasesc de fapt? Si cine ma lasa pe mine?

Caci in acelasi timp altceva se naste in mine si ma regasesc tot eu cu gustul dulce-amarui binecunoscut. Si imi acopar urechile si n-aud cum se sfarseste povestea in mine, in timp ce inca mai strang o mana, mai ating o frunte – dar pe ale cui?

Si atunci imi iau in maini sabotii roz, si calc cu talpile goale strazile Bucurestiului, caci picioarele mele stiu sa se fereasca de cioburi si din loc in loc asfaltul e fierbinte chiar daca e noapte, iar alteori e placut de caldut, intocmai ca vara la Constanta.

Si atunci chiar ca nu mai conteaza. Stiu ca ce am trait eu este cel mai frumos lucru posibil. Si este amintirea de ieri. Sau ma rog, pentru ca deja e azi, de alaltaieri.

Enough is enough

“Tatal tau te iubeste. In felul lui, dar te iubeste”. Fraza asta facea mai mult nonsens pentru mine decat o gagica in bikini la Polul Nord.

Minunea era ca aveam sa descopar ca nu numai el iubea in felul lui, ci ca toata lumea de fapt, iubeste in felul ei. Si acest “in felul ei” ma face sa fac ochii mari si sa imi mai aprind o tigara.

Cumva, in mintea mea intortocheata , credeam totusi ca iubirea te face sa te simti ca infasurat in vata, ca pasind pe nisipul usor incalzit de soare. Si ca face ca lucrurile sa para simple. Si usoare.

Dar acest “in felul...” m-a facut sa aflu ca uneori imi ard talpile si alteori nu mai am aer, sau ca de cele mai multe ori e doar vid.

Si terapeutii de mai tarziu aveau sa imi spuna ca sa sper la o iubire asa cum vreau eu e o dovada de imaturitate. Iar eu nu imi permiteam sa fiu imatura. Asa ca am inghitit iubirile care mi-au fost scuipate in fata de-a lungul timpului. Iubiri posesive, sufocante, absente, fricoase, practice, romantice, inutile.

Pentru ca azi, incheiand o zi plina si afurisita in cel mai glorios mod cu putinta – rupand tocul pantofilor preferati – sa imi dau seama ca am fost doar material de proiectie. Material de proiectie pentru “in felul lor”.

Dar nu ma pot plange. De-a lungul timpului am dat la schimb acelasi “in felul meu.” Daca m-am urcat intr-un taxi la 2 dimineata cu o sticla de vin, daca am copt o prajitura cu frisca, daca am strans maini si am imbratisat, daca am stat treaza pana la 5 dimineata cautand cuvintele potrivite, daca am cautat solutii, sau daca am stat pur si simplu langa...a fost pentru ca asta a fost “felul meu”. Si uitandu-ma in spate, parca nici nu a fost chiar asa mult. Uitandu-ma in spate, a fost doar o incercare disperata de a primi inapoi acelasi lucru. Pentru ca si eu mi-am scuipat “felul” in fata multora.

Si uneori, cand o miscare sau un gest a mers mai adanc decat as fi sperat, am incercat sa aflu modul celuilalt de a fi iubit. Dar cine poate fi suficient de cinstit zicand ca poate merge dincolo de el insusi? Rad amar...sau poate sunt doar narcisista.

Asa ca pentru mine e de ajuns. Sunt de acord ca fiecare alearga dupa bucatica lui de fericire, dar daca mai aud un “te iubesc” urmat de un “in felul meu” rostit sau nu, jur ca vars. Imi acopar urechile si inchid ochii si ma strang ca un arici. Mai bine un zambet retinut, un cinism, o injuratura, o strangere de mana, o gluma proasta – orice mai apropiat de realitate.

Nu ca as vrea in acelasi timp sa fiu o persoana care nu crede deloc in magie. M-am nascut in focuri de artificii, iubesc scanteile si multe alte nimicuri. Si au fost momente in care m-am simtit invaluita in vata. Momente in care am fost culeasa de pe bordura. Momente in care am vazut aceleasi lacrimi in alti ochi. Momente in care am mancat spanac cu ou si am fumat mult.

Dar magia e un trucaj ieftin daca nu mi-l asum de la inceput. Si acum sunt imatura si impulsiva, si nu imi pasa. Daca nu pot fi iubita cum am nevoie sa fiu iubita, daca nu voi fi in stare sa iubesc cum are nevoie celalalt sa fie iubit, mai bine ma apuc de construit poduri in Africa.

Ce mi se pare mai onest? O sticla cu vin si un pachet de tigari. Si unghiile vopsite in rosu si negru. Un parfum bun. Si o piesa pe repeat.

Show a little more / show a little less/ add a little smoke

Daca ar fi sa mai traiesc o data tot ce am trait pana acum, nu as mai face-o. In niciun caz. Niciodata nu am avut nostalgia intoarcerii in timp. Ci mai degraba am avut-o pe cea a inaintarii cat mai rapide, vertiginoase, pana la capat, sa se termine totul, sa vad finalul.

Nu as repeta nici macar o singura scena din viata mea. Mi-a fost de ajuns, ba mi-a trecut chiar si peste cap si bine ca s-a terminat.

Dar daca as putea sa imi aleg viata, as alege-o pe aceeasi. De mii de ori. Fara regrete si cu inima deschisa. Si cu pumnii stransi. Si nu as schimba nici macar un firicel de praf din decor.

As mai presara pe ici pe colo, poate, cate o poveste de iubire in plus. Daca mi-ar sta in putere. Dar toate lucrurile pentru care am muncit mi-au fost date cu factura, la pretul relativ corect.

Ca sa mi se demonstreze ca sunt responsabila de propria-mi fericire.

Iar lucrurile pentru care n-am muncit au venit amabalate la pachet, frumos, cu fundita rosie sau roz. Sau albastra, dupa caz.

Ca sa mi se demonstreze ca nu-s.

Si ca topingul si frisca vin intotdeana ca o surpriza. Si uneori mai poarta si gustul usor amarui al esentei de migdale.

Si in cazul asta nu pot sa zic decat multumesc. Si in secret, adanc, sa ma rog sa pot pastra asta macar de data asta. Sa pot sa ma cert cu viata, sa negociez, ca macar de data asta sa imi ramana mie povestea asta.

Doar povestea asta. Macar putin.

Putin mai mult. Si incetul cu incetul. Chiar daca ochii lui pastreaza amprenta unei povesti intunecate. Chiar daca ochii ei pastreaza povesti zdrobitoare. Chiar daca ochii mei pastreaza nerabdarea unor goluri si a unor povesti netraite. Sau ochii ei care pastreaza dorinte neimplinite inca. Si sclipiri care o vor face sa calatoreasca prin lume si sa iubeasca oameni. Chiar daca ochii lui contin caldura care ma face sa atipesc.

Pe astea vreau sa le pastrez. Impreuna cu dorul de duca si iubirea care ma va face  sa rastorn munti. Caci iubirea nu ma va tine pe mine legata de casa cu cratita de gat. Am stiut asta si au stiut si ei. De asta nu au strivit corola de minuni a lumii.

Si am fost suparata. Si furioasa. Pentru ca in nebunia mea de copil prea putin rasfatat al vietii, dar mult prea iubit de un Dumnezeu necunoscut, mi-as fi dorit ca el sa o strice. Sa ma raneasca. Sa faca orice, numai sa imi lase povesti scrise. Sa port si eu amprenta unui suflet mutilat.

Dar acum nu. Acum vreau doar caldura care ma face sa ma intind in iarba. Vreau imbratisarea care ma face sa am vise adanci si premonitorii. Atingerea care ma rascoleste si imi reconstruieste lumea interioara. Frumos. Si delicat. Si uneori voluptuos si somptuos.

Ca intr-un dans burlesque.

Making memories - instructiuni?

Eu nu am trecut. Imi scriu istoria cu cerneala care se evapora in secunda doi.

Nu am fotografii. Nu exista o poza cu Elena in costumasul alb cu un iepuras rosu pe piept. Singurul cadou primit vreodata de la tata.

Nu am amintiri. Amintirile mele se invart intr-un carusel asa de rapid ca nu le mai disting forma sau culoarea.

Am facut parte din vietile atator oameni care m-au format si m-au structurat, m-au modelat si slefuit, fara ca macar sa ma atinga vreodata in singurul punct in care m-as fi regasit pe mine. Am lasat atatea urme, ca oamenii imi zambesc si peste ani si imi spun povesti dintr-un mine pe care nu il recunosc. Fac parte din fotografiile lor din concediile la munte, botezul nepotelului, nunta verisoarei, majoratul fiicei, banchetul fiului. Fata creata cu ochii albastri si zambetul pana la urechi. Fata care isi mananca desertul in asa hal incat ii facea pe toti din jur sa mai ceara o portie.

In rastimpuri scurte am cunoscut atatia oameni si am trait atatea stari imposibil de trait intr-o viata. Am fost actrita multor scenarii. Si am primit aplauzele de rigoare.

Si la sfarsitul zilei, intr-un pat care de cele mai multe ori nu a fost al meu, sub o patura purtand de fiecare data alt miros, m-am felicitat singura.

Si asta mi-a dat putere. M-a construit asa de frumos in interior, caramida cu caramida. Mi-a dat structura. Si siguranta. Mi-a dat puterea de a spune da si nu. Curajul de a trai ca si cum nu as avea nimic de pierdut. Oriunde si oricum.  In fiecare clipa. Pentru ca am stiut intotdeauna ca o clipa este tot ce am. Cateva zeci de secunde din sufletul cuiva. Si pentru asta, nu am plans dupa niciunul din barbatii prin viata carora am trecut scurt.

Nu am amintiri. Dar pastrez senzatii, tonuri, voci, atingeri. Uneori nici nu mai asociez numele cu chipul sau intamplarea. Dar intotdeauna imi amintesc gustul.

Mi-a dat atata putere incat singurul lucru de care ma tem intr-o furtuna este ca o sa mi se increteasca iar parul. Mi-a dat atata siguranta incat nu ma tem de intuneric. Nici ala din Vitan, Berceni sau Cismigiu. Nici ala din interiorul gagicilor care scriu poezii mohorate sau al tipilor cu ochi goi si salbatici.

Mi-a dat tarie. Dar nu mi-a dat momentul dintre somn si trezire. Si zambetul usor duios, usor amuzat care spune “hai la culcare”. Curajul de a atipi pe scaunul din dreapta. Acel “doua de zahar” in cafeaua de dimineata. Acel “ochii tai sunt de un albastru rece cand esti concentrata. Si de un verde laptos cand esti visezi sau stai la soare”.

Si pentru prima data, intr-un univers paralel imi doresc sa creez amintiri.

Pentru ca acum intrezaresc pentru prima data posibilitatea unui “e ok, te duc eu acasa”.

Si pentru ca de acum inainte, de cate ori Miha imi va mai cere ceva, o voi vedea pe fetita de patru ani, rezemata de dulapul din bucatarie, cersind zahar bunicii.

Vulnerabilitate

Stateam azi tolanite in iarba, langa copacul ei preferat. O tineam in brate, cu capul sprijinit de genunchiul meu, privind apa. Doamne, cat imi place sa o tin in brate! E ca si cum m-as tine in brate pe mine insami, ca si cum m-as iubi pe mine iar si iar, in mii de feluri. Nu mai tin minte ce ma ruga. Stiu doar ca a pus fata aia de muiere neajutorata pentru care nu pierd nicio ocazie sa o tachinez. Si pentru care am impresia ca as putea muta muntii din loc. Si pentru care as renunta la plecarea la Constanta si as taia organul reproducator al oricarui barbat care ar indrazni sa o faca vreodata sa verse macar o lacrima. Aviz amatorilor. Pentru ea trec si peste slabiciunea mea pentru barbatii in camasa neagra care stiu sa gateasca.

Imi tinea lectii despre vulnerabilitate. Si despre ce inseamna sa fii rasfatata.

Dar, oricat mi-as dori sa clipesc lung din gene si sa intind cuiva borcanul cu muraturi, nu sunt deloc vulnerabila.

Pot sa car singura bagaje de cateva kilograme. Injur si bag cutitul adanc, dar tot desfac borcanul cu dulceata de capsuni pana la urma. Insist daca un barbat se ofera sa imi plateasca nota. Imi repar singura prizele si inventez metode prin care tevile din baie sa nu mai curga. Imi platesc singura facturile. Ma plimb singura noaptea prin cele mai rau famate zone ale Bucurestiului. Si nu mi-e frica de gandaci, insecte, intuneric sau alte bazaconii.

Si intr-un mod bizar, ma simt cel mai in siguranta in avion sau gonind pe autostrada. Ma  simt libera intr-o tara straina in care nimeni nu ma cunoaste si in care abia pot schimba trei cuvinte in limba oficiala. Nu am nevoie de un barbat sa ma tina de mana. Nu am nevoie de un barbat care sa imi ridice poalele rochiei.

Si totusi (doar pentru ca vin Sarbatorile si sunt la al treilea pahar de amaretto) am nevoie de un barbat sa ma atinga. Am nevoie de un barbat sa se uite amuzat in ochii mei. Am nevoie de un barbat sa trateze lucrurile cu usurinta. Sa faca misto de temerile mele. Sa imi atinga pielea atat de incet incat sa ma faca sa plang. Am nevoie de un barbat sa ma tachineze. Sa nu inteleaga niciodata lamentarile mele, dar sa le accepte ca facand parte din farmecul unei muieri proaste. Sa ma pupe pe frunte cand mi se intampla sa am ceva asemanator cu atacurile de panica. Sa se tavaleasca pe jos de ras cand fac crize de gelozie si nesiguranta. Si sa puna ferm mana pe mine. Sa imi zica: “Femeie, incheie-ti bluza, eu nu ies asa cu tine pe strada.”

Am nevoie de un barbat sa ma sarute in asa hal incat sa uit cine sunt si cata putere am. Sa uit ca sunt responsabila de propria-mi siguranta si ca mi-am promis mie insami sa nu imi mai fie vreodata dor. Sa uit ca sunt o tipa misto. Si ca ma descurc singura. Si ca pot sa o las pe bro sa ma rasfete. Si ca uneori pot fi atat de trista/bucuroasa incat sa frizez nebunia.

Si ca uneori ma ia ameteala si tot ce imi doresc e sa fiu tinuta in brate.