Ploua cu soare

De cate ori aud expresia asta nu pot decat sa imi imaginez niste mici sori, niste bile de foc care cad din cer mai ceva ca cele din Dr. Mario pe care il jucam prea rar cand eram mica. Numai ca alea cadeau in iad si trebuia sa te feresti de ele, dar e ok si asa.

E o intreaga discoteca in capu’ meu.  Celulele mele danseaza zouk , iar piticii mei interiori s-au lovit la cap, sunt bezmetici si se izbesc unii de altii de parca ar fi dat party cu tequila, mariachi si mari...mariachi, sa o lasam asa.

Am fost rasfatata weekendul asta. Am primit atatea complimente ca as putea sa construiesc un top model din ele. De as fi stiut mai devreme ce poate face un simplu tricou bleumarin aruncat neglijent peste niste blugi stramti as fi azvarlit la timp tocurile in fata presupusei mele feminitati destramate.

Bineinteles ca din doua pliculete de lapte turnate in cafeaua din pauza de la cursul de formare unul a aterizat pe acelasi tricou minunat.

Apropo pentru cei care ma citesc si ma gasesc ravasitoare, minunata , profunda, umanista, cinica and so on : scriu mai misto decat pictez si sunt mai putin misto decat scriu. Am petrecut ani in terapie ( probabil ca multi dintre terapeutii mei m-au trasat intre liniile zonei bipolare si eu singura mi-as fi pus diagnosticul de borderline) pentru ca intr-un final sa imi dau seama ca tot ce aveam nevoie era sa iubesc felul in care parul meu drept imi mangaie spatele cand rad de ma doare burta si imi las capul pe spate.

Si sa fac misto de piticii mei beti. Si de o pereche de blugi si un tricou. Si de inca una la fel de fucked up ca mine pe care sa o iubesc cu toata forta de care sunt in stare in nebunia mea narcisista.

Una cu care discutia sa curga lejer. Si care a reusit in patru cuvinte ce nu au reusit patru ani de terapie : „Gagico, scrii misto. Reapuca-te.” Sau „Hai la o cafea. Hai in club sambata seara. Vrei o tigara? Arati de parca aia avea nevoie de una ”.

Sunt atat de recunoscatoare pentru fiecare om care a trecut prin viata mea si m-a provocat, mi-a dat palme, m-a iubit, a scos toti dracii din mine, m-a bagat in iadul anxietatii si al nesigurantei, fiecare om, unu’ cate unu’ m-a slefuit asa de desavarsit si de viu ca nici ca as fi avut nevoie de altfel de profesori vreodata.

Ma simt atat de misto in interior ca e aproape greu de suportat. Ma simt atat de misto in interior ca am si uitat ce culoare au fardurile mele din sertar. Si pe bune daca  am mai vazut vreodata atatia barbati intorcand capul dupa mine. Si pe bune daca imi pasa.

In interiorul meu petalele florilor de cires cad la momentul perfect. Ploaia incepe exact cand eu si Miha ne terminam picnicul in parc. Sucul din galusca cu pruna sare exact in momentul in care tre’ sa ne asezam pe bordura de atata ras. Pe geaca mea alba, bineinteles, dar trecem peste.

Estou descansada da vida. O expresie din portugheza care tradusa mot a mot ar fi: sunt odihnita de viata. Tre’ sa stii portugheza si sa ai simtu’ limbii ca sa intelegi nuanta, dar na, sunt inca sub efectu’ muzicii portugheze ascultate aseara la cafeneaua cu scaune din fier forjat alb, de pe straduta linistita. Cafeneaua in care am intalnit oamenii care au plecat in Africa inaintea mea. Oamenii care au pregatit expozitia de sculpturi in piatra din Tvind cu doi ani inainte ca eu sa ajung acolo si sa o admir. Oameni despre care nici nu stiam ca exista. Oameni pe care sa ii cunosc intr-o oarecare dupa-amiaza de sambata, la alti doi ani de la intoarcerea mea din Danemarca.

Oameni adusi in viata mea de bro, bineinteles, ca toate lucrurile misto care s-au intamplat in viata mea in ultimele luni. Desi cred ca undeva in subconstient am si eu marea mea parte de vina.