My kind of

Cel mai misto lucru care s-a zis despre mine vreodata a fost ca pot trece peste orice atata timp cat pot scrie despre asta. N-am inventat eu roata si inca n-am citit „A trai pentru a-ti povesti viata” dar presupun ca pe acolo bate.

Dar ce ma fac cand nu mai pot scrie despre pierderi si mutari, sah la persoana si alte asemenea? Despre momentul ala in care se naruie toti stalpii in interior de parca ar fi fost facuti din praf de creta, iar in exterior pocnesc tevi, se ard lumini si se darama pereti si pana si pisicul se pisa. Pe mine evident, scuzata fie-mi expresia. Scuzata sa-i fie si lui purtarea, o fi crezand ca ma exorcizeaza, vorba cuiva.

Si uite ca totusi scriu si inca nu stiu cum. Si mi-e dor de mor de mine cea care isi aprindea tigara ca o actrita ( asta e al doilea super misto lucru care s-a spus despre mine vreodata ) si purta discutii intr-o limba soptita si intim recunoscuta dupa ani de uitare. Si totusi, inca mai aprind cate o tigara si o sting apasat pe marginea scrumierei. Si nu stiu cum. Mi-e dor de o cafea si de zgomot aglomerat pe fundal. Si totusi beau o cafea cu sirop de ciocolata in timp ce scriu. Fara sa stiu cum.

Si sufletul meu nu a invatat inca sa integreze binele si raul. Inca nu a invatat multitudinea de nuante dintre negru si alb. Inca se topeste la amintirea mainii care l-a mangaiat si se chirceste sub cea a loviturii aceleiasi maini. Si nu percepe inca parcursul de la mangaiere la lovitura si dezechilibreaza universul ( al meu si al altora ) sub greutatea lor. Inca mai tresare de bucurie si inca se indoaie de durere. Si inca nu stie cum.

Si nici n-am buton de switch din dotare, sa nu mai imi fie dor.

Si nici nu tin sa demonstrez nimic nimanui. Nici macar mie insami. Nu mai tin sa imi demonstrez ca pot. Am jucat asta si am castigat de prea multe ori. Nu mai vreau sa mai joc jocul asta si nici sa mai scriu despre el.

Continuu doar sa cer iertare. Nimanui. Pentru mine si pentru altii. Caci doar un pic de ingaduinta mai poate alina parcursul de la „nu” spre „da”, de la mine pana la celalalt.

Si sa iubesc si sa cer iubire. Genul meu de iubire. Mi-a luat ani intuneric sa inteleg ca asta e tot ce trebuie sa cer, fara rusine, fara pretentii, ci direct si simplu, ca orice drept legitim, ca orice om cu capul (inca) pe umeri si sufletul (inca) in piept.

Dupa ani de lumina in care am cerut sa raman si sa ramai ( tu, cea care mi-ai dat viata acum 27, 12, 10, 7, 5 si un an si jumatate in urma; tu, cel care mi-ai aratat moartea acum 27, 7 si 5 ani in urma), acum cer doar ingaduinta sa parcurg drumul de la un capat la altul si iubirea necesara sa gasesc caldura la mijloc.

Si inca mai dorm cu mana deschisa si cu degetul mic indoit, caci inca mai cred ca cineva sau ceva mi-l prinde cu drag in fiecare seara si e mai eficient decat orice somnifer. Si inca mai imbratisez cu ochii inchisi, cu bratele sufletului.

Si cer ingaduinta pentru imaginea asta. Si iubire pentru cele care vor veni.

L' Chaim

Psihologic vorbind, cica pierderea unui job echivaleaza ca durere cu pierderea unui prieten. Si pierderea unui prieten cu ce echivaleaza? Dar a mai multor prieteni? Dar a unei case? Dar a unei iluzii?  A unei imagini frumos alcatuite si sculptate in timp cu rabdare, dedicatie si incredere?

Inainte toate astea se masurau in lacrimi si nopti nedormite, acum se masoara in zambete schitate in coltul gurii, rabdare si credinta. Si punti de regasire, catre mine, catre oameni, catre viata.

Catre scanteia de viata pe care o intrezaresc dimineata printre frunzele copacului de la geamul meu, in salturile lui Arty cand incearca sa prinda o musca imaginara ( sau poate doar invizibila pentru ochii mei), in strigatul bebelusului de la etajul intai si imi amintesc cat sunt de datoare sa manifest scanteia asta, eu ca fiinta cu ceva creier si ceva umanitate si  creativitate bonus. Cum de am ajuns sa intrezaresc viata doar in forma ei bruta, in copaci, pasari si pisici si sa tanjesc dupa ea in oameni?

Unde mi-au fost ochii? Caci toate se aleg in final, si oamenii si prietenii si pisicii. Toate se discern, se aseaza si se reaseaza. Si eu am facut parte dintre norocosii care si-a dat seama cu cativa ani in urma, ca exista o ordine si o asezare dincolo de minte si suflet, dincolo de planuri frumos compuse, dincolo de alunecari in abisul cel mai negru si mai adanc, dincolo de tot, exista o logica in sine si un sens de (ne)inchipuit.

Si ce, daca nu o mica farama de sens, m-a ridicat din pat dupa o saptamana de refuz senzorial si mancare - adusa de prieteni doar ca sa se strice in frigider  si m- a facut sa urc in tren la 5 dimineata, sa schimb doua masini, sa arunc pe mine o rochie imprumutata si niste tocuri si sa dansez o noapte intreaga?

Si sa aleg sa vad. Sa ma nasc din nou, in tipete si plansete, bucurie si credinta. Intr-un amestec ametitor, in cinstea vietii. La urma urmei, eu am primit ceva albastru si imprumutat, sa imi poarte noroc. Eu am fost sarutata in varful unui munte, mie mi-a fost daruita o sticla de sampanie si am mancat cea mai buna placinta cu sos de vanilie. Pentru mine s-au deschis sampanii si s-au inventat zambete si vorbe fara sens.

Si fraiera as fi sa nu dansez pentru asta.