Am avut un vis noaptea trecuta.
O pisica portocalie aparuse cumva
in camera mea. Un pui de pisica de fapt. Si nu ma intrebam cum Dumnezeu o fi
ajuns ea in camera mea, eram doar foarte constienta ca desi e stapana pe camera
mea, ea nu imi apartine defel. Si ma mai gandeam eu asa ca daca ar fi sa am o
pisica mi-ar placea sa fie una portocalie. Sau una alba. Si ma minunam cum
ajunsese ea in camera mea. Ea, asa portocalie.
Si ea, asa portocalie, ratacea
din colt in colt, cu privirea usor salbatica si parea ca nu isi gaseste locul
defel. Dar eu stiam cata blandete se afla dincolo de salbaticia din ochii ei. Si
ma cuprinsese asa o duiosie, incat simteam ca ma lichefiez pe interior, in timp
ce respiratia mi se impietrea.
Si parca ar fi simtit, puiul cel
mic a inceput sa faca tumbe, devenind cand alb, cand portocaliu, parca sa imi
indeplineasca toate visele. Si tot a facut tumbe pana cand a devenit o bila de
puf alb, cu scantei portocalii in jur care ma duceau cu gandul la luminitele
din bradul de Craciun si povesti cu nopti feerice. Si s-a transformat in
promisiunea unei mangaieri atat de blande incat imi simteam pielea
subtiindu-se.
Si m-am apropiat de ea. Si am
vazut. Avea ghearele mult prea lungi si mult prea ascutite pentru un pui atat
de mic. Avea ghearele unui adult. Si m-am gandit la pielea mea subtire. Si la
duiosia unui suflet ratacit.
Si atunci am luat-o si i-am dat-o
mamei mele. „Taie-i tu ghearele. Doar
putin. Cat sa nu o doara. Cat sa nu ma zgarie.”
Mama a luat-o, a privit-o putin,
s-a uitat la ea, s-a uitat la mine si mi-a zis: „Nu trebuie sa o iei pe cea
care zgarie cel mai tare. Si pare salbatica. Poate ca e facuta sa stea pe
strazi.” Si a aruncat-o pe geam.
Mama nu vedea blandetea din ochii
ei. Si poate eu nu ii vedeam indeajuns de mult salbaticia.
Incepuse sa ploua cu cioburi cand
m-am apropiat eu de geam. Si priveam puiul cel mic alergand fericit prin
gradina, alergand dupa toate pericolele insumate de un caine vagabond. I-am strigat sa nu se
apropie. Dar nu m-a ascultat. Si cainele a muscat-o.
Si atunci puiul meu cel
portocaliu s-a transformat intr-un porumbel cu aripa rupta, gata sa ajunga pe
farfuria cuiva. Avea privirea stinsa si parca imi zicea „acum poti sa ma ai.”
De ce a trebuit sa aiba ghearele
atat de ascutite? Nu stia ca uneori, pielea mea inroseste doar de la o
simpla mangaiere? Cum ar fi facut fata zgarieturilor?
Am citit tarziu „Micul print”.
Variantele scurte si adaptate din copilarie imi vorbeau doar despre un copil
incredibil de singur. Nu stiam ca de fapt era o poveste pentru adulti.
Si abia acu’, la cativa ani, cred
ca incep sa ma prind cum e cu metafora imblanzitului.
