Psihologic vorbind, cica pierderea unui job echivaleaza ca
durere cu pierderea unui prieten. Si pierderea unui prieten cu ce echivaleaza?
Dar a mai multor prieteni? Dar a unei case? Dar a unei iluzii? A unei imagini frumos alcatuite si sculptate
in timp cu rabdare, dedicatie si incredere?
Inainte toate astea se masurau in lacrimi si nopti
nedormite, acum se masoara in zambete schitate in coltul gurii, rabdare si
credinta. Si punti de regasire, catre mine, catre oameni, catre viata.
Catre scanteia de viata pe care o intrezaresc dimineata
printre frunzele copacului de la geamul meu, in salturile lui Arty cand
incearca sa prinda o musca imaginara ( sau poate doar invizibila pentru ochii
mei), in strigatul bebelusului de la etajul intai si imi amintesc cat sunt de
datoare sa manifest scanteia asta, eu ca fiinta cu ceva creier si ceva
umanitate si creativitate bonus. Cum de
am ajuns sa intrezaresc viata doar in forma ei bruta, in copaci, pasari si
pisici si sa tanjesc dupa ea in oameni?
Unde mi-au fost ochii? Caci toate se aleg in final, si
oamenii si prietenii si pisicii. Toate se discern, se aseaza si se reaseaza. Si
eu am facut parte dintre norocosii care si-a dat seama cu cativa ani in urma,
ca exista o ordine si o asezare dincolo de minte si suflet, dincolo de planuri
frumos compuse, dincolo de alunecari in abisul cel mai negru si mai adanc,
dincolo de tot, exista o logica in sine si un sens de (ne)inchipuit.
Si ce, daca nu o mica farama de sens, m-a ridicat din pat
dupa o saptamana de refuz senzorial si mancare - adusa de prieteni doar ca sa
se strice in frigider si m- a facut sa urc
in tren la 5 dimineata, sa schimb doua masini, sa arunc pe mine o rochie
imprumutata si niste tocuri si sa dansez o noapte intreaga?
Si sa aleg sa vad. Sa ma nasc din nou, in tipete si
plansete, bucurie si credinta. Intr-un amestec ametitor, in cinstea vietii. La
urma urmei, eu am primit ceva albastru si imprumutat, sa imi poarte noroc. Eu
am fost sarutata in varful unui munte, mie mi-a fost daruita o sticla de
sampanie si am mancat cea mai buna placinta cu sos de vanilie. Pentru mine s-au
deschis sampanii si s-au inventat zambete si vorbe fara sens.
Si fraiera as fi sa nu dansez pentru asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu