Gotta have a little faith

Sunt zdruncinata pe dinauntru. Piticii mei interiori s-au hotarat sa sparga gheata la intamplare, sa potriveasca haotic bucati, sa isi dea ordine unii altora, mici si afurisiti si inversunati. Si muncesc de zor, de parca ar fi ultima lor misiune in viata asta. Sunt galagiosi si topaie mult. Un intreg univers in mine pe care ei il darama si Dumnzeu sa aiba mila de noua constructie.

Desi sunt constructori buni, stiu asta. Cam neciopliti uneori, sarcastici si neinduratori alte ori, de cele mai multe ori morocanosi, dar vai, ce iese din mainile lor!

Si totusi sunt speriata ca dracu’. In ciuda discursului cu care m-a dat de toti peretii una din vechile mele prietene. La telefon. „Te iau tare pentru ca tu asa trebuie sa fii luata, cu tine nu merge altfel. De cand te stiu eu pe tine, de ani de zile, faci la fel: cand devine cacatu’ mai mare iti bagi picioarele si fugi in grota. Gata, ajunge! Cacatul nu e inafara ta, sa stii, cacatu’ e inauntrul tau si il proiectezi inafara.” Nu s-a oprit nici cand i-am zis ca ii inchid telefonul in nas. Si ce mandra sunt de ea!

In ciuda faptului ca dupa ce ne-am injurat cum numai doua femei cu sange’n vene si in cap o pot face, eu si Miha am mai cimentat o caramida la prietenia noastra. Si cateodata, putem fi chiar intelepte impreuna. Sa te fereasca Dumnezeu sa fii prin preajma noastra atunci. Ori te crucesti, ori te apuca bocitu’.

In ciuda faptului ca tipul din autobuz avea doua tigari si mi-a oferit una. La sfarsitul unei zile grele. Pe care am fumat-o in parculetul din capatul blocului, ascultandu-i pasiunile de outsider preocupat de calculatoare.

In ciuda bucatii de hartie pe care am gasit-o pe clanta usii. Un petec de hartie rupt. Pe care era desenat de mana un soare cu ochi albastri. Imitandu-mi mie zambetul. Ce sanse erau ca bucatica aia sa ramana agatata de clanta usii toata ziua?

Si de la cine sa sper ca ar fi fost acea bucatica? De la copiii de la etajul 1? Prietenele mele? Foste colege? Admiratori secreti? Tipul care tot apare on and off in viata mea de mai bine de cinci ani de zile, indecis sa ramana, indecis sa plece? Care mi-a fost mai mult decat strain la ultima noastra discutie telefonica, pentru ca sa imi devina din nou cunoscut fie si numai in eventualitatea unor linii familiare pe un petec de hartie?

Oricum ar fi, un soare zambaret gasit pe clanta usii dupa o zi  in care capul iti pocneste si sufletul iti sta sa o ia la goana prin valea umbrei mortii,nu poate fi decat un semn de bun augur.

Si totusi, la sfarsitul zilei, cand usile se inchid, cand foile de examen sunt impartite, cand cronometrul a fost pornit, sunt doar eu singura si foaia mea. Si piticii mei care se aud din ce in ce mai tare, tragandu-ma in iadul anxietatii, nesigurantei, geloziei, groazei, confuziei, indoielii.

Si al fricii. Fricii ca sufletu-mi mi-e prea tocit, si-a pierdut porii senzoriali si nu e nimeni sa imi garanteze in lumea asta ca asa ceva se reface. Nimeni nu-mi poate garanta ca mai devreme sau mai tarziu va primi ce tot spera de-o viata. Ca voi avea curajul sa traiesc inafara grotei preacunoscute. Sau ca raspunsurile se afla dincolo de ea. Si de nimic nu mi-e mai groaza pe lumea asta decat ca intr-o zi o mana va fi peste a mea si eu nu ii voi mai simti caldura.

Ha, piticul meu interior tasneste. ( Nu ala morocanos, ci ala jucaus si intelept care sta intins pe o caramida la soare, lenes si nepasator). ” N-ai nicio sansa, fato, tu esti facuta din scantei.”

Dar in fond si la urma urmei nimeni nu poate sti. Nici macar el, piticul atotstiutor. Si tot ce imi ramane la sfarsitul zilei, este poate, asa cum spunea fostul meu terapeut, credinta mea.

Numa’ ca eu nu mai cred in nimic. Si tocmai de asta imi ramane credinta pur si simplu. Nu in vreun Dumnezeu, nu in ceva anume. Credinta in sine. Asa cum zice si baiatu' asta aicisia:

https://www.youtube.com/watch?v=sdHNlJ2vNxg

Just don't

Nu sunt buna la comunicare. Cuvintele mi se opresc in gat si ma inec cu propriu-mi aer, in timp ce incearca in disperare sa iasa la suprafata. Si pana la urma aluneca inapoi si mor incet.

La fel cum mai bine mor si eu decat sa rostesc cu voce tare ce imi doresc de fapt...

Am spus odata ca vreau sa merg in oraselul de copii. La masinute. Prietena mea a zis: „Da.” Am sarit in sus si am topait. Aveam vreo 22-23 de ani. Incepuse sa ploua. Si eu inca imi rumegam fericirea. O sa mergem la masinute. Si cand am facut stanga spre parculet si nu dreapta spe campusul in care eram cazate, am realizat primul mare adevar al vietii mele.

Ca traiesc din promisiuni. E suficient ca cineva sa imi spuna „da”, „o sa facem”, „poate mergem” ca eu ma bucur de parca deja s-ar fi implinit. Cred orbeste si nici nu mai astept implinirea promisiunii. Care de obicei nu se intampla. Iar eu nici nu observ, pentru ca oricum venea la pachet, era de la sine inteles.

O sa te iubesc. Eterna promisiune in intampinarea careia vin cu tot entuziamul unui copil de 2-3 ani. Pentru care fac jonglerii si dansez, rad mult, si mananc cu pofta, si scriu, si merg desculta prin ploaie.

„Adica, vrei sa spui, chiar mergem la masinute? Pai nu ploua? Pai nu mai tarziu? Pai nu altadata, cand s-or alinia astrele mai bine?”

„Nu, acum. Asta am zis,nu? Nu ti se pare normal? „

Nu, nu mi se parea. Asa am realizat adevarul fundamental al existentei mele. O promisiune mereu neimplinita.

O sa traiesc mai tarziu. O sa iubesc mai tarziu. O sa muncesc mai tarziu. O sa fiu pregatita mai tarziu.

Am mers la masinute. Si am mancat vata de zahar. Si domnii cu jetoanele ne-au mai dat cateva ture gratis. Cica ma bucuram prea tare. Apoi am alergat desculta prin noroi, oamenii se uitau ciudat la mine, eu le ziceam: „E in regula, nu mi-am luat pastilele astazi.” Am martori:D

Mi-as fi dorit sa imi fi amintit intamplarea asta inainte sa fi fost de acord cu: „hai sa avem putina rabdare”, „ce zici daca o lasam pe duminica”, „o sa o fac cand ne vedem”, „o sa iti maresc salariul dupa 6 luni”, ”o sa am incredere in tine”, „o sa fiu prietena ta”, „o sa bem un pahar cu vin”, „o sa iti pictez toate cele 6 tablouri”, ”o sa te iau la mine”, „o sa scriem o carte impreuna”.

Mami o sa te ia in brate. Tati o sa vina dupa tine.

Numa’ ca acum sunt prea mare ca sa mai fiu luata in brate, si nici nu mai cunosc vreun loc din care sa fiu luata sau dusa. Chiar daca suna dragut intrebarea „la ce adresa te las in seara asta?”.

Asa ca da. Comunicarea e cheia. Cheia cutiei Pandorei. Cand se da glas, nuanta si forma celor mai adanci temeri. Cand cu ochii stinsi, recunosc ca asa este. Cand cu mainile inutile imi strang hainele sa le inghesui intr-o geanta care brusc pare prea mica. Cu aceleasi maini cu care tastez cuvinte care vor aduce sfasitul iluziei.

Aceleasi maini care mai devreme sau mai tarziu vor intinde un ruj rosu pe buze, vor calca o fusta scurta si vor deschide o carte. Aceleasi maini care vor strange o alta mana in chip de cunostinta, o alta promisiune, vor initia un alt dans , vor stinge apasat un alt muc de tigara.