Enough is enough

“Tatal tau te iubeste. In felul lui, dar te iubeste”. Fraza asta facea mai mult nonsens pentru mine decat o gagica in bikini la Polul Nord.

Minunea era ca aveam sa descopar ca nu numai el iubea in felul lui, ci ca toata lumea de fapt, iubeste in felul ei. Si acest “in felul ei” ma face sa fac ochii mari si sa imi mai aprind o tigara.

Cumva, in mintea mea intortocheata , credeam totusi ca iubirea te face sa te simti ca infasurat in vata, ca pasind pe nisipul usor incalzit de soare. Si ca face ca lucrurile sa para simple. Si usoare.

Dar acest “in felul...” m-a facut sa aflu ca uneori imi ard talpile si alteori nu mai am aer, sau ca de cele mai multe ori e doar vid.

Si terapeutii de mai tarziu aveau sa imi spuna ca sa sper la o iubire asa cum vreau eu e o dovada de imaturitate. Iar eu nu imi permiteam sa fiu imatura. Asa ca am inghitit iubirile care mi-au fost scuipate in fata de-a lungul timpului. Iubiri posesive, sufocante, absente, fricoase, practice, romantice, inutile.

Pentru ca azi, incheiand o zi plina si afurisita in cel mai glorios mod cu putinta – rupand tocul pantofilor preferati – sa imi dau seama ca am fost doar material de proiectie. Material de proiectie pentru “in felul lor”.

Dar nu ma pot plange. De-a lungul timpului am dat la schimb acelasi “in felul meu.” Daca m-am urcat intr-un taxi la 2 dimineata cu o sticla de vin, daca am copt o prajitura cu frisca, daca am strans maini si am imbratisat, daca am stat treaza pana la 5 dimineata cautand cuvintele potrivite, daca am cautat solutii, sau daca am stat pur si simplu langa...a fost pentru ca asta a fost “felul meu”. Si uitandu-ma in spate, parca nici nu a fost chiar asa mult. Uitandu-ma in spate, a fost doar o incercare disperata de a primi inapoi acelasi lucru. Pentru ca si eu mi-am scuipat “felul” in fata multora.

Si uneori, cand o miscare sau un gest a mers mai adanc decat as fi sperat, am incercat sa aflu modul celuilalt de a fi iubit. Dar cine poate fi suficient de cinstit zicand ca poate merge dincolo de el insusi? Rad amar...sau poate sunt doar narcisista.

Asa ca pentru mine e de ajuns. Sunt de acord ca fiecare alearga dupa bucatica lui de fericire, dar daca mai aud un “te iubesc” urmat de un “in felul meu” rostit sau nu, jur ca vars. Imi acopar urechile si inchid ochii si ma strang ca un arici. Mai bine un zambet retinut, un cinism, o injuratura, o strangere de mana, o gluma proasta – orice mai apropiat de realitate.

Nu ca as vrea in acelasi timp sa fiu o persoana care nu crede deloc in magie. M-am nascut in focuri de artificii, iubesc scanteile si multe alte nimicuri. Si au fost momente in care m-am simtit invaluita in vata. Momente in care am fost culeasa de pe bordura. Momente in care am vazut aceleasi lacrimi in alti ochi. Momente in care am mancat spanac cu ou si am fumat mult.

Dar magia e un trucaj ieftin daca nu mi-l asum de la inceput. Si acum sunt imatura si impulsiva, si nu imi pasa. Daca nu pot fi iubita cum am nevoie sa fiu iubita, daca nu voi fi in stare sa iubesc cum are nevoie celalalt sa fie iubit, mai bine ma apuc de construit poduri in Africa.

Ce mi se pare mai onest? O sticla cu vin si un pachet de tigari. Si unghiile vopsite in rosu si negru. Un parfum bun. Si o piesa pe repeat.