Cum a inceput totul

Descriere:

O senzatie usoara de neliniste. Incepi sa iti pui intrebari despre sensul vietii, locul tau in lume, cine esti, care iti sunt prietenii adevarati si care or fi antidepresivele care se dau fara reteta la farmacie.

Apoi vin parintii intr-o vizita scurta. De doua saptamani.

Captezi un virus care te tine la pat o saptamana.

Se schimba conducerea la job, incep perioadele de proba, trainingurile, presiunile si noile responsabilitati, creste riscul concedierii sau riscul sa iti bagi tu picioarele si sa pleci aruncand hartiile in sus, dand din maini si tipand ca in reclama de la Vodafone.

Apoi prietena ta cea mai buna se cupleaza. Zici „pa-pa” in gand de pe acum viitoarelor sambete petrecute in club, filtrand barbati si dansand pana dimineata. Ea e acum de cealalta baricada. Zici „pa-pa” si noptilor petrecute ca fetele, plimbarilor lungi si iesirilor zilnice la un pahar de vin.

In continuare ajungi acasa si te trezesti cu sufrageria inundata. De trei ori.

Iti pui patura in cap sperand la un somn lung de 12 ore. Si te trezesti dupa doar 6 ore in sirenele pompierilor.

Ce se intampla in continuare:

1.     In filme: stai in fata scarii la incercand sa aprinzi o tigara. Apare un barbat brunet, inalt cu ochii negri oferindu-ti un foc. Mentioneaza ca arati ca si cum ai avea nevoie de companie si se asaza langa tine in tacere. Apoi iti ofera o bautura. Te face sa razi. Apoi devine barbatul vietii tale si le spune copiilor tai povestea de mai sus. Iti deschizi propria afacere. Iti ierti parintii. Scrii o carte. Si dansezi toata noaptea la nunta prietenei tale.

2.     In realitate: iti dai seama ca tigarile nu mai ajuta si ca oricum ai aprins-o invers pe ultima. Mergi la cumparaturi si cumperi 4-5 bluzite dintr-un foc. Mergi la film si te uiti urat cand casierul intreaba: „Un singur bilet?”. Te uiti cum scade suma din cont si mai cumperi o pereche de cercei. Pe care ii urasti cand ajungi acasa. Iti suni prieteni vechi. Cu unii iesi, altii iti recomanda seriale si iti promit sa iti faca cunostinta cu cineva la un moment dat. Scrii toata ziua. Te indopi cu paste in sos alb si vin. Trecutul se intoarce si te musca de fund. Te cauta tipul care apare on and off de 5 ani. Te cauta tipa care ti-a fost prietena buna cativa ani la rand. Pana ti-a suflat iubitu’ de sub nas. Tentatia e mare. Parca te-ai intoarce la copii. Parca te-ai intoarce la Alex. Parca pana la urma prietenele impart totul si nu mai e asa de grav. Iti dai seama ca vine toamna. Si ca apoi o sa vina  si Craciunul. Si Revelionul. Si ziua ta.

Instructiuni de supravietuire:

      1.Incearca sa nu plangi. Nu are rost. Faci riduri si ai deja 25 de ani, oricum or sa apara ele in curand si fara ajutorul tau.

      2. Incearca sa nu bei. Asta va duce la punctul 1.

      3. Incearca sa nu faci planuri de viitor sau sa te gandesti la sensul vietii. Asta va duce la punctul 2. 

      4.Trecutul e trecut. Si oricand poti sa scrii despre asta.

Acel loc

M-am intors din vacanta. Am dormit pana la 1 dupa-amiaza. Apa este oprita. Mi-am facut o cafea din ultimele taraituri ramase pe teava de apa de la bucatarie si am fumat trei tigari una dupa alta. Pe repeat in tandem Avicii si ceva sirop de la Enrique Iglesias. Si tocmai am primit o propunere usor indirecta de a poza goala. Si as rade in gand pe infundate de ironia subita a sortii daca…daca nu.

Eu sunt din Constanta. De pe plaja. Mai exact, din punctul ala in care valurile uda nisipul si simti intreaga racoare a marii urcand prin talpi. Punctul in care simti valurile cum iti acopera si iti descopera picioarele. Uneori lin, alteori furios. Punctul in care vezi marea pana in departari, dar si geamandurile care pun limte pentru siguranta.

Si pe care le-am urat intotdeauna. Sunt portocalii si urate, legate cu lanturi ruginite si se  balanganesc singuratice si amenintatoare. Nu stiu daca atunci cand eram mica existau, dar cu siguranta nu le observam. Cand eram mica, marea era mare si infinita. Si ma speria. Mi se pare singura. Acum o vad pana in adancuri. Si ma inclin in fata ei. Am crescut pe marginea ei, mancand rosii cu nisip, umbland apoi in picioarele goale pana acasa unde mirosea a cartofi prajiti si a salata de vinete.

Si cand sunt in ea, cand ma las sa-i plutesc pe valuri, as putea jura ca si ea uraste geamandurile. E ca si cum i-ar avertiza pe altii ca e periculoasa. Sa nu mearga mai departe. Sa nu mearga pana in adancuri. Dar ea e prietenoasa daca ii acorzi un pic de credit si daca o intelegi. Nu zic ca n-au murit oameni in ea. Dar au murit speriati.

Revenind la locul din care sunt eu. Acolo poti sa bei o cafea in oras fara sa stai cu ochii pe ceas. Nu te temi sa ii ceri unui prieten sa te astepte cu masina la gara. Nu trebuie sa iti faci programari ca sa te vezi cu cineva. E locul in care primesti un telefon de genul „Sunt in fata scarii tale, coboara la o tigara.” E locul in care suni la usa, doar pentru a imbratisa pe cineva. Acolo poti sa traversezi strada sa te ghemuiesti in patul unei prietene, nu trebuie sa ceri permisiunea pentru a-i folosi machiajul sau pentru a imprumuta o rochie din voal.

E locul in care oameni cu care nu te-ai mai vazut de luni buni iti pot spune „ochii tai spun altceva.” Acolo oamenii se uita unii in ochii altora. Si acolo oamenii stiu sa imbratiseze. Chiar si in mall printre sute de haine la reduceri, la semafor in secunda dintre rosu si verde, in piata aglomerata. Si va zic eu, imbratisarea unui om din Constanta e inconfundabila. Te transporta undeva intr-un loc adanc, fara geamanduri si lanturi ruginite.

Bucurestiul mi-a aratat luminitele, si noptile agitate, si strazile interminabile. Limitele. Independenta. Si singuratatea.

Mi-a aratat sa imi aman durerea pana in week-end cand prietene care lucreaza 8-9 ore pe zi intr-un birou fara lumina naturala si care pierd cel putin doua ore  pe zi in trafic, au la dispozitie o ora intre cumparaturi si curatenie pentru a asculta jumatate din ce am de spus, dupa ce oricum a fost redus la mai putin de jumatate in zilele care s-au scurs pana in week-end.

Dar eu sunt din Constanta. Din locul in care apa iti racoreste talpile si soarele te incalzeste pe deasupra. Locul in care am invatat sa imbratisez. E locul unde dansez fara intrerupere pana dimineata. E locul in care las urme de nisip si fire de par in casa unei prietene obsedate de curatenie.  Si sa ma multumesc cu mai putin de atat, ar insemna sa ma multumesc cu mai putin decat sunt.

P.S. A revenit apa, iar eu merg  sa ma ghemuiesc in patul unei prietene. Am programare la ora 6, dar macar ei pot sa ii folosesc hainele. Si ne vedem destul de rar noi doua, dar cand ne vedem...e ca la Constanta :)

Noroc chior

Am gasit 10 lei. Acum cateva saptamani. Eu nu prea gasesc bani de obicei si nici nu sunt prea norocoasa la capitolul asta. Singura data cand am mai gasit 10 lei a fost tocmai cand intram in lift cu o noua cucerire, iar tipu’mi-a zis ca imi poarta noroc. L-am crezut, pentru ca eu nu gasesc nici macar monede de 50 de bani. A doua zi am aflat ca inca mai impartea acelasi pat cu fosta prietena. La fel si mancarea. Si mai departe nu am mai vrut sa stiu.

Cum ziceam, a doua oara in viata, gasesc 10 lei. Mergeam cu capu’ in jos, negociind cu mine insami intre o omleta si un pahar de vin in centrul vechi, in asteptarea salariului, cand iata solutia la picioarele mele. 10 lei din hartie nou-nouta.

Sambata seara beam un pahar de vin rosu in centrul vechi. Luni dimineata plateam un taxi de 20 de lei. Cheltuiala neprevazuta, datorata unei greseli stupide in acea perioada in care te hotarasti sa faci lucrurile mai bine, sa iti asumi responsabilitatea si consecintele faptelor tale, sa fii o persoana mai buna, sa faci sport, sa mai slabesti cateva kilograme, sa scrii mai mult, sa te tii de plan, sa bifezi toate punctele pe lista si sa te aplauzi la sfarsitul zilei.

Intalnisem o replica intr-un film. Zicea ceva de genu’ca Mamei Naturi nu prea ii pasa sa fie de partea cuiva. Bun sau rau. Tot ce vrea ea este ca viata sa mearga mai departe si sa se pastreze un oarecare echilibru. Parafrazez, dar in mare cam asta era ideea.

Asa ca, daca contrabalansezi, literalmente te-a cam luat dracu’. Nu conteaza ca tu crezi ca e frumos, ca devii brusc centru’ universului sau ca ai gasit sensu’ giratoriu potrivit ( cel putin in opinia ta ). Totu’e sa inveti lectia expusa frumos si caligrafic pe tabla, alb pe negru.

Si viata nu prea isi pune mana calda peste a ta sa te invete cum sa faci “z”-ul, asa cum faceam eu cu prichindeii care isi lasau manutele si creioanele colorate in mainile mele. Nici nu te pune sa faci joc de rol sa iti invingi anxietatea. Si cu siguranta nu iti da scenariul dinainte.

Debitez in mare parte. Si folosesc persoana a doua, eu care ma mandresc ca expun experiente care nu pot fi oneste decat la persoana intai. La fel ca autorul meu preferat din liceu.

Dar daca as scrie la persoana intai ar trebui sa scriu despre cum tastez de pe un laptop necunoscut la 3 dimineata, intr-o bucatarie care nu-i a mea, ar trebui sa scriu despre persoane care dorm in paturi separate, despre povestile care nu se mai odihnesc in ele, despre bronzul meu neuniform si arsurile pe care le-am capatat azi. Despre stomacul care mi se revolta violent in crampe stil crescendo. Care rup in doua.

Si nu vreau. Pentru ca imi simt inima ca algele verzi care impanzeau malul azi. Scarboase la vedere (desi verdele e o culoare frumoasa) moi si matasoase la atingere. Numa’ bune sa iti bagi picioarele in ele.

P.S. :)

What dreams may come

Am avut un vis noaptea trecuta.

O pisica portocalie aparuse cumva in camera mea. Un pui de pisica de fapt. Si nu ma intrebam cum Dumnezeu o fi ajuns ea in camera mea, eram doar foarte constienta ca desi e stapana pe camera mea, ea nu imi apartine defel. Si ma mai gandeam eu asa ca daca ar fi sa am o pisica mi-ar placea sa fie una portocalie. Sau una alba. Si ma minunam cum ajunsese ea in camera mea. Ea, asa portocalie.

Si ea, asa portocalie, ratacea din colt in colt, cu privirea usor salbatica si parea ca nu isi gaseste locul defel. Dar eu stiam cata blandete se afla dincolo de salbaticia din ochii ei. Si ma cuprinsese asa o duiosie, incat simteam ca ma lichefiez pe interior, in timp ce respiratia mi se impietrea.

Si parca ar fi simtit, puiul cel mic a inceput sa faca tumbe, devenind cand alb, cand portocaliu, parca sa imi indeplineasca toate visele. Si tot a facut tumbe pana cand a devenit o bila de puf alb, cu scantei portocalii in jur care ma duceau cu gandul la luminitele din bradul de Craciun si povesti cu nopti feerice. Si s-a transformat in promisiunea unei mangaieri atat de blande incat imi simteam pielea subtiindu-se.

Si m-am apropiat de ea. Si am vazut. Avea ghearele mult prea lungi si mult prea ascutite pentru un pui atat de mic. Avea ghearele unui adult. Si m-am gandit la pielea mea subtire. Si la duiosia unui suflet ratacit.

Si atunci am luat-o si i-am dat-o mamei mele. „Taie-i  tu ghearele. Doar putin. Cat sa nu o doara. Cat sa nu ma zgarie.”

Mama a luat-o, a privit-o putin, s-a uitat la ea, s-a uitat la mine si mi-a zis: „Nu trebuie sa o iei pe cea care zgarie cel mai tare. Si pare salbatica. Poate ca e facuta sa stea pe strazi.” Si a aruncat-o pe geam.

Mama nu vedea blandetea din ochii ei. Si poate eu nu ii vedeam indeajuns de mult salbaticia.

Incepuse sa ploua cu cioburi cand m-am apropiat eu de geam. Si priveam puiul cel mic alergand fericit prin gradina, alergand dupa toate pericolele insumate de un caine vagabond. I-am strigat sa nu se apropie. Dar nu m-a ascultat. Si cainele a muscat-o.

Si atunci puiul meu cel portocaliu s-a transformat intr-un porumbel cu aripa rupta, gata sa ajunga pe farfuria cuiva. Avea privirea stinsa si parca imi zicea „acum poti sa ma ai.”

De ce a trebuit sa aiba ghearele atat de ascutite? Nu stia ca uneori, pielea mea inroseste doar de la o simpla mangaiere? Cum ar fi facut fata zgarieturilor?

Prea tarziu, dragul meu. Nu mai esti pisica. Nu mai esti portocaliu. Esti doar un biet porumbel cu aripa franta.

Am citit tarziu „Micul print”. Variantele scurte si adaptate din copilarie imi vorbeau doar despre un copil incredibil de singur. Nu stiam ca de fapt era o poveste pentru adulti.

Si abia acu’, la cativa ani, cred ca incep sa ma prind cum e cu metafora imblanzitului. 

Gotta have a little faith

Sunt zdruncinata pe dinauntru. Piticii mei interiori s-au hotarat sa sparga gheata la intamplare, sa potriveasca haotic bucati, sa isi dea ordine unii altora, mici si afurisiti si inversunati. Si muncesc de zor, de parca ar fi ultima lor misiune in viata asta. Sunt galagiosi si topaie mult. Un intreg univers in mine pe care ei il darama si Dumnzeu sa aiba mila de noua constructie.

Desi sunt constructori buni, stiu asta. Cam neciopliti uneori, sarcastici si neinduratori alte ori, de cele mai multe ori morocanosi, dar vai, ce iese din mainile lor!

Si totusi sunt speriata ca dracu’. In ciuda discursului cu care m-a dat de toti peretii una din vechile mele prietene. La telefon. „Te iau tare pentru ca tu asa trebuie sa fii luata, cu tine nu merge altfel. De cand te stiu eu pe tine, de ani de zile, faci la fel: cand devine cacatu’ mai mare iti bagi picioarele si fugi in grota. Gata, ajunge! Cacatul nu e inafara ta, sa stii, cacatu’ e inauntrul tau si il proiectezi inafara.” Nu s-a oprit nici cand i-am zis ca ii inchid telefonul in nas. Si ce mandra sunt de ea!

In ciuda faptului ca dupa ce ne-am injurat cum numai doua femei cu sange’n vene si in cap o pot face, eu si Miha am mai cimentat o caramida la prietenia noastra. Si cateodata, putem fi chiar intelepte impreuna. Sa te fereasca Dumnezeu sa fii prin preajma noastra atunci. Ori te crucesti, ori te apuca bocitu’.

In ciuda faptului ca tipul din autobuz avea doua tigari si mi-a oferit una. La sfarsitul unei zile grele. Pe care am fumat-o in parculetul din capatul blocului, ascultandu-i pasiunile de outsider preocupat de calculatoare.

In ciuda bucatii de hartie pe care am gasit-o pe clanta usii. Un petec de hartie rupt. Pe care era desenat de mana un soare cu ochi albastri. Imitandu-mi mie zambetul. Ce sanse erau ca bucatica aia sa ramana agatata de clanta usii toata ziua?

Si de la cine sa sper ca ar fi fost acea bucatica? De la copiii de la etajul 1? Prietenele mele? Foste colege? Admiratori secreti? Tipul care tot apare on and off in viata mea de mai bine de cinci ani de zile, indecis sa ramana, indecis sa plece? Care mi-a fost mai mult decat strain la ultima noastra discutie telefonica, pentru ca sa imi devina din nou cunoscut fie si numai in eventualitatea unor linii familiare pe un petec de hartie?

Oricum ar fi, un soare zambaret gasit pe clanta usii dupa o zi  in care capul iti pocneste si sufletul iti sta sa o ia la goana prin valea umbrei mortii,nu poate fi decat un semn de bun augur.

Si totusi, la sfarsitul zilei, cand usile se inchid, cand foile de examen sunt impartite, cand cronometrul a fost pornit, sunt doar eu singura si foaia mea. Si piticii mei care se aud din ce in ce mai tare, tragandu-ma in iadul anxietatii, nesigurantei, geloziei, groazei, confuziei, indoielii.

Si al fricii. Fricii ca sufletu-mi mi-e prea tocit, si-a pierdut porii senzoriali si nu e nimeni sa imi garanteze in lumea asta ca asa ceva se reface. Nimeni nu-mi poate garanta ca mai devreme sau mai tarziu va primi ce tot spera de-o viata. Ca voi avea curajul sa traiesc inafara grotei preacunoscute. Sau ca raspunsurile se afla dincolo de ea. Si de nimic nu mi-e mai groaza pe lumea asta decat ca intr-o zi o mana va fi peste a mea si eu nu ii voi mai simti caldura.

Ha, piticul meu interior tasneste. ( Nu ala morocanos, ci ala jucaus si intelept care sta intins pe o caramida la soare, lenes si nepasator). ” N-ai nicio sansa, fato, tu esti facuta din scantei.”

Dar in fond si la urma urmei nimeni nu poate sti. Nici macar el, piticul atotstiutor. Si tot ce imi ramane la sfarsitul zilei, este poate, asa cum spunea fostul meu terapeut, credinta mea.

Numa’ ca eu nu mai cred in nimic. Si tocmai de asta imi ramane credinta pur si simplu. Nu in vreun Dumnezeu, nu in ceva anume. Credinta in sine. Asa cum zice si baiatu' asta aicisia:

https://www.youtube.com/watch?v=sdHNlJ2vNxg

Just don't

Nu sunt buna la comunicare. Cuvintele mi se opresc in gat si ma inec cu propriu-mi aer, in timp ce incearca in disperare sa iasa la suprafata. Si pana la urma aluneca inapoi si mor incet.

La fel cum mai bine mor si eu decat sa rostesc cu voce tare ce imi doresc de fapt...

Am spus odata ca vreau sa merg in oraselul de copii. La masinute. Prietena mea a zis: „Da.” Am sarit in sus si am topait. Aveam vreo 22-23 de ani. Incepuse sa ploua. Si eu inca imi rumegam fericirea. O sa mergem la masinute. Si cand am facut stanga spre parculet si nu dreapta spe campusul in care eram cazate, am realizat primul mare adevar al vietii mele.

Ca traiesc din promisiuni. E suficient ca cineva sa imi spuna „da”, „o sa facem”, „poate mergem” ca eu ma bucur de parca deja s-ar fi implinit. Cred orbeste si nici nu mai astept implinirea promisiunii. Care de obicei nu se intampla. Iar eu nici nu observ, pentru ca oricum venea la pachet, era de la sine inteles.

O sa te iubesc. Eterna promisiune in intampinarea careia vin cu tot entuziamul unui copil de 2-3 ani. Pentru care fac jonglerii si dansez, rad mult, si mananc cu pofta, si scriu, si merg desculta prin ploaie.

„Adica, vrei sa spui, chiar mergem la masinute? Pai nu ploua? Pai nu mai tarziu? Pai nu altadata, cand s-or alinia astrele mai bine?”

„Nu, acum. Asta am zis,nu? Nu ti se pare normal? „

Nu, nu mi se parea. Asa am realizat adevarul fundamental al existentei mele. O promisiune mereu neimplinita.

O sa traiesc mai tarziu. O sa iubesc mai tarziu. O sa muncesc mai tarziu. O sa fiu pregatita mai tarziu.

Am mers la masinute. Si am mancat vata de zahar. Si domnii cu jetoanele ne-au mai dat cateva ture gratis. Cica ma bucuram prea tare. Apoi am alergat desculta prin noroi, oamenii se uitau ciudat la mine, eu le ziceam: „E in regula, nu mi-am luat pastilele astazi.” Am martori:D

Mi-as fi dorit sa imi fi amintit intamplarea asta inainte sa fi fost de acord cu: „hai sa avem putina rabdare”, „ce zici daca o lasam pe duminica”, „o sa o fac cand ne vedem”, „o sa iti maresc salariul dupa 6 luni”, ”o sa am incredere in tine”, „o sa fiu prietena ta”, „o sa bem un pahar cu vin”, „o sa iti pictez toate cele 6 tablouri”, ”o sa te iau la mine”, „o sa scriem o carte impreuna”.

Mami o sa te ia in brate. Tati o sa vina dupa tine.

Numa’ ca acum sunt prea mare ca sa mai fiu luata in brate, si nici nu mai cunosc vreun loc din care sa fiu luata sau dusa. Chiar daca suna dragut intrebarea „la ce adresa te las in seara asta?”.

Asa ca da. Comunicarea e cheia. Cheia cutiei Pandorei. Cand se da glas, nuanta si forma celor mai adanci temeri. Cand cu ochii stinsi, recunosc ca asa este. Cand cu mainile inutile imi strang hainele sa le inghesui intr-o geanta care brusc pare prea mica. Cu aceleasi maini cu care tastez cuvinte care vor aduce sfasitul iluziei.

Aceleasi maini care mai devreme sau mai tarziu vor intinde un ruj rosu pe buze, vor calca o fusta scurta si vor deschide o carte. Aceleasi maini care vor strange o alta mana in chip de cunostinta, o alta promisiune, vor initia un alt dans , vor stinge apasat un alt muc de tigara.

Esquadros

„Vreau sa calatoresc prin lume, Elena. Vreau sa cunosc oameni, sa le fiu de ajutor, sa le dau ceva inapoi. Vreau sa ii iubesc.”

Iata crezul pe care eu nu as fi avut curaj sa il rostesc vreodata si pe care ea mi l-a aruncat peste masa cu aceeasi naturalete cu care mi-ar fi oferit o tigara. Sau cu aceeasi pasiune care ii fac ochii sa scanteieze si mainile sa se exprime de la sine.

Si am stiut ca asa va fi. Din clipa in care am cunoscut-o. Si bine, post revelatorium, din clipa in care am luat-o la scandenberg cu mana stanga.

Pentru ca nu imi place sa pierd timpul. Pentru ca vanez scantei. Am nevoie de ele, altfel ard mocnit. Oricat de narcisista sunt in independenta mea, eu si scrisul meu ne nastem secunda secunda din sufletul oamenilor pe care ii intalnesc.

Si o fi ea uituca si zapacita si dupa parerea ei vorbeste cam mult si are multi prieteni baieti, dar e o incantare sa o ascult si imi zice ca scriu catchy. Si imi spune numele des si pune intrebarile direct si simplu. „Elena, ce ai tu pe suflet?”

Si printre toate astea, mintea mea o da pe fast forward si vad cat de adanc va merge povestea asta, cate filme vom vedea impreuna, cand vom sta ca fetele la un pahar de vin, cum ma va invata sa merg pe bicicleta. Si cum imi va oferi intr-o dimineata insorita un croissant in cafeneaua ei micuta si cocheta, pe o straduta din Paris. Si poate ma va numi „prietena ei veche.” Si vom depana amintiri dintr-o piesa de teatru. Si despre prieteni comuni, si despre cafeneaua cu scaune din fier forjat alb, din Bucuresti.

Sau poate ca nu.

Si orice scenariu alternativ devine posibil. Si apoi inevitabil, intr-o forma sau alta, vine finalul. Cel pe care l-am citit in graba mea de a sti, de a simti, de a scrie.

Si e simplu. Si frumos. Si mi-e groaza de momentul in care ma voi intreba „cand puii mei a devenit totul asa de complicat?”.

Pentru ca orice moneda are doua fete. Si privind in spate ma intreb pe cine si ce las de fapt in urma.

Cand in aceeasi imbratisare ceva se rupe in mine, la ce am renuntat? La un om? La o bucatica din sufletul lui? La o teama? O proiectie? O iluzie? Pe cine parasesc de fapt? Si cine ma lasa pe mine?

Caci in acelasi timp altceva se naste in mine si ma regasesc tot eu cu gustul dulce-amarui binecunoscut. Si imi acopar urechile si n-aud cum se sfarseste povestea in mine, in timp ce inca mai strang o mana, mai ating o frunte – dar pe ale cui?

Si atunci imi iau in maini sabotii roz, si calc cu talpile goale strazile Bucurestiului, caci picioarele mele stiu sa se fereasca de cioburi si din loc in loc asfaltul e fierbinte chiar daca e noapte, iar alteori e placut de caldut, intocmai ca vara la Constanta.

Si atunci chiar ca nu mai conteaza. Stiu ca ce am trait eu este cel mai frumos lucru posibil. Si este amintirea de ieri. Sau ma rog, pentru ca deja e azi, de alaltaieri.