Sunt zdruncinata pe dinauntru. Piticii mei interiori s-au
hotarat sa sparga gheata la intamplare, sa potriveasca haotic bucati, sa isi
dea ordine unii altora, mici si afurisiti si inversunati. Si muncesc de zor, de
parca ar fi ultima lor misiune in viata asta. Sunt galagiosi si topaie mult. Un
intreg univers in mine pe care ei il darama si Dumnzeu sa aiba mila de noua
constructie.
Desi sunt constructori buni, stiu asta. Cam neciopliti uneori,
sarcastici si neinduratori alte ori, de cele mai multe ori morocanosi, dar vai,
ce iese din mainile lor!
Si totusi sunt speriata ca dracu’. In ciuda discursului cu
care m-a dat de toti peretii una din vechile mele prietene. La telefon. „Te iau
tare pentru ca tu asa trebuie sa fii luata, cu tine nu merge altfel. De cand te
stiu eu pe tine, de ani de zile, faci la fel: cand devine cacatu’ mai mare iti
bagi picioarele si fugi in grota. Gata, ajunge! Cacatul nu e inafara ta, sa
stii, cacatu’ e inauntrul tau si il proiectezi inafara.” Nu s-a oprit nici cand
i-am zis ca ii inchid telefonul in nas. Si ce mandra sunt de ea!
In ciuda faptului ca dupa ce ne-am injurat cum numai doua
femei cu sange’n vene si in cap o pot face, eu si Miha am mai cimentat o
caramida la prietenia noastra. Si cateodata, putem fi chiar intelepte impreuna.
Sa te fereasca Dumnezeu sa fii prin preajma noastra atunci. Ori te crucesti, ori
te apuca bocitu’.
In ciuda faptului ca tipul din autobuz avea doua tigari si
mi-a oferit una. La sfarsitul unei zile grele. Pe care am fumat-o in parculetul
din capatul blocului, ascultandu-i pasiunile de outsider preocupat de
calculatoare.
In ciuda bucatii de hartie pe care am gasit-o pe clanta
usii. Un petec de hartie rupt. Pe care era desenat de mana un soare cu ochi
albastri. Imitandu-mi mie zambetul. Ce sanse erau ca bucatica aia sa ramana
agatata de clanta usii toata ziua?
Si de la cine sa sper ca ar fi fost acea bucatica? De la
copiii de la etajul 1? Prietenele mele? Foste colege? Admiratori secreti? Tipul
care tot apare on and off in viata mea de mai bine de cinci ani de zile,
indecis sa ramana, indecis sa plece? Care mi-a fost mai mult decat strain la
ultima noastra discutie telefonica, pentru ca sa imi devina din nou cunoscut
fie si numai in eventualitatea unor linii familiare pe un petec de hartie?
Oricum ar fi, un soare zambaret gasit pe clanta usii dupa o
zi in care capul iti pocneste si
sufletul iti sta sa o ia la goana prin valea umbrei mortii,nu poate fi decat un
semn de bun augur.
Si totusi, la sfarsitul zilei, cand usile se inchid, cand foile
de examen sunt impartite, cand cronometrul a fost pornit, sunt doar eu singura
si foaia mea. Si piticii mei care se aud din ce in ce mai tare, tragandu-ma in
iadul anxietatii, nesigurantei, geloziei, groazei, confuziei, indoielii.
Si al fricii. Fricii ca sufletu-mi mi-e prea tocit, si-a
pierdut porii senzoriali si nu e nimeni sa imi garanteze in lumea asta ca asa
ceva se reface. Nimeni nu-mi poate garanta ca mai devreme sau mai tarziu va
primi ce tot spera de-o viata. Ca voi avea curajul sa traiesc inafara grotei
preacunoscute. Sau ca raspunsurile se afla dincolo de ea. Si de nimic nu mi-e
mai groaza pe lumea asta decat ca intr-o zi o mana va fi peste a mea si eu nu
ii voi mai simti caldura.
Ha, piticul meu interior tasneste. ( Nu ala morocanos, ci
ala jucaus si intelept care sta intins pe o caramida la soare, lenes si
nepasator). ” N-ai nicio sansa, fato, tu esti facuta din scantei.”
Dar in fond si la urma urmei nimeni nu poate sti. Nici macar
el, piticul atotstiutor. Si tot ce imi ramane la sfarsitul zilei, este poate,
asa cum spunea fostul meu terapeut, credinta mea.
Numa’ ca eu nu mai cred in nimic. Si tocmai de asta imi ramane
credinta pur si simplu. Nu in vreun Dumnezeu, nu in ceva anume. Credinta in
sine. Asa cum zice si baiatu' asta aicisia:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu