Noroc chior

Am gasit 10 lei. Acum cateva saptamani. Eu nu prea gasesc bani de obicei si nici nu sunt prea norocoasa la capitolul asta. Singura data cand am mai gasit 10 lei a fost tocmai cand intram in lift cu o noua cucerire, iar tipu’mi-a zis ca imi poarta noroc. L-am crezut, pentru ca eu nu gasesc nici macar monede de 50 de bani. A doua zi am aflat ca inca mai impartea acelasi pat cu fosta prietena. La fel si mancarea. Si mai departe nu am mai vrut sa stiu.

Cum ziceam, a doua oara in viata, gasesc 10 lei. Mergeam cu capu’ in jos, negociind cu mine insami intre o omleta si un pahar de vin in centrul vechi, in asteptarea salariului, cand iata solutia la picioarele mele. 10 lei din hartie nou-nouta.

Sambata seara beam un pahar de vin rosu in centrul vechi. Luni dimineata plateam un taxi de 20 de lei. Cheltuiala neprevazuta, datorata unei greseli stupide in acea perioada in care te hotarasti sa faci lucrurile mai bine, sa iti asumi responsabilitatea si consecintele faptelor tale, sa fii o persoana mai buna, sa faci sport, sa mai slabesti cateva kilograme, sa scrii mai mult, sa te tii de plan, sa bifezi toate punctele pe lista si sa te aplauzi la sfarsitul zilei.

Intalnisem o replica intr-un film. Zicea ceva de genu’ca Mamei Naturi nu prea ii pasa sa fie de partea cuiva. Bun sau rau. Tot ce vrea ea este ca viata sa mearga mai departe si sa se pastreze un oarecare echilibru. Parafrazez, dar in mare cam asta era ideea.

Asa ca, daca contrabalansezi, literalmente te-a cam luat dracu’. Nu conteaza ca tu crezi ca e frumos, ca devii brusc centru’ universului sau ca ai gasit sensu’ giratoriu potrivit ( cel putin in opinia ta ). Totu’e sa inveti lectia expusa frumos si caligrafic pe tabla, alb pe negru.

Si viata nu prea isi pune mana calda peste a ta sa te invete cum sa faci “z”-ul, asa cum faceam eu cu prichindeii care isi lasau manutele si creioanele colorate in mainile mele. Nici nu te pune sa faci joc de rol sa iti invingi anxietatea. Si cu siguranta nu iti da scenariul dinainte.

Debitez in mare parte. Si folosesc persoana a doua, eu care ma mandresc ca expun experiente care nu pot fi oneste decat la persoana intai. La fel ca autorul meu preferat din liceu.

Dar daca as scrie la persoana intai ar trebui sa scriu despre cum tastez de pe un laptop necunoscut la 3 dimineata, intr-o bucatarie care nu-i a mea, ar trebui sa scriu despre persoane care dorm in paturi separate, despre povestile care nu se mai odihnesc in ele, despre bronzul meu neuniform si arsurile pe care le-am capatat azi. Despre stomacul care mi se revolta violent in crampe stil crescendo. Care rup in doua.

Si nu vreau. Pentru ca imi simt inima ca algele verzi care impanzeau malul azi. Scarboase la vedere (desi verdele e o culoare frumoasa) moi si matasoase la atingere. Numa’ bune sa iti bagi picioarele in ele.

P.S. :)