Acel loc

M-am intors din vacanta. Am dormit pana la 1 dupa-amiaza. Apa este oprita. Mi-am facut o cafea din ultimele taraituri ramase pe teava de apa de la bucatarie si am fumat trei tigari una dupa alta. Pe repeat in tandem Avicii si ceva sirop de la Enrique Iglesias. Si tocmai am primit o propunere usor indirecta de a poza goala. Si as rade in gand pe infundate de ironia subita a sortii daca…daca nu.

Eu sunt din Constanta. De pe plaja. Mai exact, din punctul ala in care valurile uda nisipul si simti intreaga racoare a marii urcand prin talpi. Punctul in care simti valurile cum iti acopera si iti descopera picioarele. Uneori lin, alteori furios. Punctul in care vezi marea pana in departari, dar si geamandurile care pun limte pentru siguranta.

Si pe care le-am urat intotdeauna. Sunt portocalii si urate, legate cu lanturi ruginite si se  balanganesc singuratice si amenintatoare. Nu stiu daca atunci cand eram mica existau, dar cu siguranta nu le observam. Cand eram mica, marea era mare si infinita. Si ma speria. Mi se pare singura. Acum o vad pana in adancuri. Si ma inclin in fata ei. Am crescut pe marginea ei, mancand rosii cu nisip, umbland apoi in picioarele goale pana acasa unde mirosea a cartofi prajiti si a salata de vinete.

Si cand sunt in ea, cand ma las sa-i plutesc pe valuri, as putea jura ca si ea uraste geamandurile. E ca si cum i-ar avertiza pe altii ca e periculoasa. Sa nu mearga mai departe. Sa nu mearga pana in adancuri. Dar ea e prietenoasa daca ii acorzi un pic de credit si daca o intelegi. Nu zic ca n-au murit oameni in ea. Dar au murit speriati.

Revenind la locul din care sunt eu. Acolo poti sa bei o cafea in oras fara sa stai cu ochii pe ceas. Nu te temi sa ii ceri unui prieten sa te astepte cu masina la gara. Nu trebuie sa iti faci programari ca sa te vezi cu cineva. E locul in care primesti un telefon de genul „Sunt in fata scarii tale, coboara la o tigara.” E locul in care suni la usa, doar pentru a imbratisa pe cineva. Acolo poti sa traversezi strada sa te ghemuiesti in patul unei prietene, nu trebuie sa ceri permisiunea pentru a-i folosi machiajul sau pentru a imprumuta o rochie din voal.

E locul in care oameni cu care nu te-ai mai vazut de luni buni iti pot spune „ochii tai spun altceva.” Acolo oamenii se uita unii in ochii altora. Si acolo oamenii stiu sa imbratiseze. Chiar si in mall printre sute de haine la reduceri, la semafor in secunda dintre rosu si verde, in piata aglomerata. Si va zic eu, imbratisarea unui om din Constanta e inconfundabila. Te transporta undeva intr-un loc adanc, fara geamanduri si lanturi ruginite.

Bucurestiul mi-a aratat luminitele, si noptile agitate, si strazile interminabile. Limitele. Independenta. Si singuratatea.

Mi-a aratat sa imi aman durerea pana in week-end cand prietene care lucreaza 8-9 ore pe zi intr-un birou fara lumina naturala si care pierd cel putin doua ore  pe zi in trafic, au la dispozitie o ora intre cumparaturi si curatenie pentru a asculta jumatate din ce am de spus, dupa ce oricum a fost redus la mai putin de jumatate in zilele care s-au scurs pana in week-end.

Dar eu sunt din Constanta. Din locul in care apa iti racoreste talpile si soarele te incalzeste pe deasupra. Locul in care am invatat sa imbratisez. E locul unde dansez fara intrerupere pana dimineata. E locul in care las urme de nisip si fire de par in casa unei prietene obsedate de curatenie.  Si sa ma multumesc cu mai putin de atat, ar insemna sa ma multumesc cu mai putin decat sunt.

P.S. A revenit apa, iar eu merg  sa ma ghemuiesc in patul unei prietene. Am programare la ora 6, dar macar ei pot sa ii folosesc hainele. Si ne vedem destul de rar noi doua, dar cand ne vedem...e ca la Constanta :)