Esquadros

„Vreau sa calatoresc prin lume, Elena. Vreau sa cunosc oameni, sa le fiu de ajutor, sa le dau ceva inapoi. Vreau sa ii iubesc.”

Iata crezul pe care eu nu as fi avut curaj sa il rostesc vreodata si pe care ea mi l-a aruncat peste masa cu aceeasi naturalete cu care mi-ar fi oferit o tigara. Sau cu aceeasi pasiune care ii fac ochii sa scanteieze si mainile sa se exprime de la sine.

Si am stiut ca asa va fi. Din clipa in care am cunoscut-o. Si bine, post revelatorium, din clipa in care am luat-o la scandenberg cu mana stanga.

Pentru ca nu imi place sa pierd timpul. Pentru ca vanez scantei. Am nevoie de ele, altfel ard mocnit. Oricat de narcisista sunt in independenta mea, eu si scrisul meu ne nastem secunda secunda din sufletul oamenilor pe care ii intalnesc.

Si o fi ea uituca si zapacita si dupa parerea ei vorbeste cam mult si are multi prieteni baieti, dar e o incantare sa o ascult si imi zice ca scriu catchy. Si imi spune numele des si pune intrebarile direct si simplu. „Elena, ce ai tu pe suflet?”

Si printre toate astea, mintea mea o da pe fast forward si vad cat de adanc va merge povestea asta, cate filme vom vedea impreuna, cand vom sta ca fetele la un pahar de vin, cum ma va invata sa merg pe bicicleta. Si cum imi va oferi intr-o dimineata insorita un croissant in cafeneaua ei micuta si cocheta, pe o straduta din Paris. Si poate ma va numi „prietena ei veche.” Si vom depana amintiri dintr-o piesa de teatru. Si despre prieteni comuni, si despre cafeneaua cu scaune din fier forjat alb, din Bucuresti.

Sau poate ca nu.

Si orice scenariu alternativ devine posibil. Si apoi inevitabil, intr-o forma sau alta, vine finalul. Cel pe care l-am citit in graba mea de a sti, de a simti, de a scrie.

Si e simplu. Si frumos. Si mi-e groaza de momentul in care ma voi intreba „cand puii mei a devenit totul asa de complicat?”.

Pentru ca orice moneda are doua fete. Si privind in spate ma intreb pe cine si ce las de fapt in urma.

Cand in aceeasi imbratisare ceva se rupe in mine, la ce am renuntat? La un om? La o bucatica din sufletul lui? La o teama? O proiectie? O iluzie? Pe cine parasesc de fapt? Si cine ma lasa pe mine?

Caci in acelasi timp altceva se naste in mine si ma regasesc tot eu cu gustul dulce-amarui binecunoscut. Si imi acopar urechile si n-aud cum se sfarseste povestea in mine, in timp ce inca mai strang o mana, mai ating o frunte – dar pe ale cui?

Si atunci imi iau in maini sabotii roz, si calc cu talpile goale strazile Bucurestiului, caci picioarele mele stiu sa se fereasca de cioburi si din loc in loc asfaltul e fierbinte chiar daca e noapte, iar alteori e placut de caldut, intocmai ca vara la Constanta.

Si atunci chiar ca nu mai conteaza. Stiu ca ce am trait eu este cel mai frumos lucru posibil. Si este amintirea de ieri. Sau ma rog, pentru ca deja e azi, de alaltaieri.