Nu sunt buna la comunicare. Cuvintele mi se opresc in gat si
ma inec cu propriu-mi aer, in timp ce incearca in disperare sa iasa la
suprafata. Si pana la urma aluneca inapoi si mor incet.
La fel cum mai bine mor si eu decat sa rostesc cu voce tare
ce imi doresc de fapt...
Am spus odata ca vreau sa merg in oraselul de copii. La masinute.
Prietena mea a zis: „Da.” Am sarit in sus si am topait. Aveam vreo 22-23 de
ani. Incepuse sa ploua. Si eu inca imi rumegam fericirea. O sa mergem la
masinute. Si cand am facut stanga spre parculet si nu dreapta spe campusul in
care eram cazate, am realizat primul mare adevar al vietii mele.
Ca traiesc din promisiuni. E suficient ca cineva sa imi
spuna „da”, „o sa facem”, „poate mergem” ca eu ma bucur de parca deja s-ar fi
implinit. Cred orbeste si nici nu mai astept implinirea promisiunii. Care de
obicei nu se intampla. Iar eu nici nu observ, pentru ca oricum venea la pachet,
era de la sine inteles.
O sa te iubesc. Eterna promisiune in intampinarea careia vin
cu tot entuziamul unui copil de 2-3 ani. Pentru care fac jonglerii si dansez, rad
mult, si mananc cu pofta, si scriu, si merg desculta prin ploaie.
„Adica, vrei sa spui, chiar mergem la masinute? Pai nu
ploua? Pai nu mai tarziu? Pai nu altadata, cand s-or alinia astrele mai bine?”
„Nu, acum. Asta am zis,nu? Nu ti se pare normal? „
Nu, nu mi se parea. Asa am realizat adevarul fundamental al
existentei mele. O promisiune mereu neimplinita.
O sa traiesc mai tarziu. O sa iubesc mai tarziu. O sa
muncesc mai tarziu. O sa fiu pregatita mai tarziu.
Am mers la masinute. Si am mancat vata de zahar. Si domnii
cu jetoanele ne-au mai dat cateva ture gratis. Cica ma bucuram prea tare. Apoi
am alergat desculta prin noroi, oamenii se uitau ciudat la mine, eu le ziceam: „E
in regula, nu mi-am luat pastilele astazi.” Am martori:D
Mi-as fi dorit sa imi fi amintit intamplarea asta inainte sa
fi fost de acord cu: „hai sa avem putina rabdare”, „ce zici daca o lasam pe
duminica”, „o sa o fac cand ne vedem”, „o sa iti maresc salariul dupa 6 luni”, ”o
sa am incredere in tine”, „o sa fiu prietena ta”, „o sa bem un pahar cu vin”, „o
sa iti pictez toate cele 6 tablouri”, ”o sa te iau la mine”, „o sa scriem o
carte impreuna”.
Mami o sa te ia in brate. Tati o sa vina dupa tine.
Numa’ ca acum sunt prea mare ca sa mai fiu luata in brate,
si nici nu mai cunosc vreun loc din care sa fiu luata sau dusa. Chiar daca suna
dragut intrebarea „la ce adresa te las in seara asta?”.
Asa ca da. Comunicarea e cheia. Cheia cutiei Pandorei. Cand se
da glas, nuanta si forma celor mai adanci temeri. Cand cu ochii stinsi, recunosc
ca asa este. Cand cu mainile inutile imi strang hainele sa le inghesui intr-o geanta
care brusc pare prea mica. Cu aceleasi maini cu care tastez cuvinte care vor
aduce sfasitul iluziei.
Aceleasi maini care mai devreme sau mai tarziu vor intinde
un ruj rosu pe buze, vor calca o fusta scurta si vor deschide o carte. Aceleasi
maini care vor strange o alta mana in chip de cunostinta, o alta promisiune,
vor initia un alt dans , vor stinge apasat un alt muc de tigara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu