The world holds many...worlds

So day 1…dupa 4 ore de somn ( se pare ca asta a fost laitmotivul inceputului promitator ) m-am trezit brusc, cu doua ore inaintea alarmei. Nu mai este in tara. Avionul deja a decolat. Numai suntem in acelasi oras.

Asta a fost primul moment de usurare. Gata. A plecat. Gata cu intrebarile si deciziile si parerile de rau. Zarurile au fost deja aruncate. De fapt, fusesera aruncate dinainte sa ne intalnim si eu stiam asta, poate ca Lorena are dreptate.

Trezitul cu doua ore inaintea alarmei mi-a dat timp sa vad doua episoade din Sex and the city. Si sa imi beau cafeaua la Mc. Sa imi aprind o tigara si sa observ cativa mici afaceristi care isi beau veseli cafeaua. Veneau de pe undeva de prin tara. O cafea-pauza de la mica lor viata.

O cafea pauza de la mica mea viata. Si nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc cate asfel de pauze vom fi luat impreuna. Apoi mi-am amintit ca el mi-ar fi stins tigara. Mereu mi-am imaginat ca eu as fi fost cea care stinge tigarile cuiva. Si m-am gandit ca poate lucrurile sunt perfecte asa cum sunt.

Iar doua ore mai tarziu m-am pomenit cautand, doar asa, to check it, curse ieftine catre Londra. Weekenduri posibile si schimbari de tura. Si mi-am amintit ca as putea avea ceva economii numa’ bune de folosit pentru cafele mai lungi si pauze mai mari. Desigur, fara cunostinta inculpatului.

Asa ca iata-ma in ziua 4. 4 ore de somn si finalul ultimului sezon din Sex and the city. O ciocolata si acum o cafea. Si poate o sa comand si o pizza.

Acum, multumesc pentru toate „esti ok?” si „cum mai esti?”, „cum te descurci?”, dar nu, multumesc. Nu sunt bolnava si nu vreau sa vad pity eyes. Posibil sa ma incerce o raceala, dar in acest caz voi avea nevoie de un nurofen si de cineva care sa se uite cu mine la filme.

Si nici „mergem noi in club sambata viitoare”, „vezi partea buna a lucrurilor”, „o sa treaca.” Etc etc. Nu vreau nici diminuari, nici exagerari. Lucrurile sunt asa cum sunt. Si nici nu bocesc prin servetele. Sunt un pic fucked up si maraita, dar la fel de bine poate fi vorba de spm.

Si poate ca nici nu mai e vorba despre mine simtindu-ma femeie, sau eu singura din nou, sau eu intr-o relatie la distanta.

E vorba despre mine fiindu-mi dor de universul unui barbat. Despre mine respirand mirosul lui. Cunoscandu-i fricile din spatele mainilor care stiu sa protejeze atat de bine. Cunoscandu-i punctele care il fac sa tremure si sa imi spuna pe nume. Ascultandu-i pasiunile si tonul vocii. Simplitatea din gesturi. Spectacolul din spatele ochilor negri. Ghicindu-i intentiile din spatele gesturilor mici. Admirandu-i atentia si corectitudinea cu care isi construieste lumea.

Despre mine cautand mici detalii din care sa construiesc spectacole care sa il bucure. Despre mine descoperind cat de mult imi place sa creez mici lumi, sa i le arat stralucitoare. Despre mine jongland cu mingii de foc.

Or maybe it’s just all about a lap dance and a blowjob. ( Mom, dear sisters…don’t google it! )

Si miroase a toamna si a alte inceputuri. Nu mi-a mai mirosit demult a prima zi de scoala. Si cumva sunt cele mai frumoase zile de toamna. Oh, si o noua piesa de obsedat pe repeat:

Adriana: Imi place piesa ta…te face sa te gandesti asa…

Eu: Pe tine te face sa te gandesti. Pe mine ma face sa imi vreau barbatu’ langa si paharul de vin. Asezonat piesei. Si sezonului.

Ah, si imi caut filmul de dragoste preferat. Credeam ca este „Before sunrise/sunset” cand am realizat ca nu mai vreau acea conexiune in idei si iluzii, dar lipsa de conexiune in timp si spatiu potrivit. Me still madly loves Julie Delpy, don’t get me wrong, dar vreau acel gen de „aici si acum” care sa dureze in fiecare zi.

Pe care sa il vad iar si iar impreuna cu o pizza buna.

More and more

Pe 31 decembrie, la 12 noaptea Alexandra m-a pupat pe obraz si a dansat un blues cu mine: „Na, sa te pupe si pe tine cineva”.

Si eu mi-am pus trei dorinte. Indecente, nepotrivite, care poate ar fi fortat cumva mana Universului. Dar era ziua mea de nastere si aveam dreptul sa cer orice.

Prima, daca nu s-ar fi implinit, m-ar fi scutit de luni intregi de „dece-uri”, sentimente de vinovatie, plans prin toalete si tarat in miez de noapte pe la prieteni.

A doua…a fost…o poveste ca-n filme. Atat am putut cere in tot adancul de care mai eram eu in stare dupa cateva pahare de sampanie si prieteni necunoscuti. Si poate daca nu s-ar fi implinit m-ar fi scutit de multe „what if”-uri si „de ce”-uri.

Pe-a treia nu mi-o mai amintesc. Asa ca nici nu voi sti ce m-a lovit cand se va fi implinit.

Aveam de gand sa scriu ceva in stilul meu usor cinic, usor amuzant despre cluburi, petreceri ale burlacilor, bafta mea incredibila la barbati si o poveste care s-ar fi incheiat cu „Draga Cupid, daca si pe urmatorul ai de gand sa il trimit tot in Anglia, o sa iti rup sageata aia si o sa ti-o bag direct in fund.”

Dar el a zis „daca va fi sa fie, va fi” cu calmul lui imperturbabil. Si nu a avut nevoie sa stie nici dramele mele, nici profesia mea, nici neincrederea mea acerba in barbati, nici dispretul , nici nevrozele mele, nici numele complet. A avut nevoie sa stie doar cine eram eu in momentul ala. Si in momentul ala, langa el, nu mai aveam nici insomnii, nici temeri , nici drame despre care sa scriu.

Eram doar o femeie careia ii placea incredibil de mult un barbat.

„Nu stiu cum esti.”

„Sunt ok”, mi-a zis si-a dat din umeri. Atat. Si l-am crezut.

Si apoi a mai ramas doar o bucata de autostrada sa aflu ca ii place vinul, condimentele, apa, drumul, masinile, eu. I-am strans doar mana si am zis „Cred ca am fi putut sa facem multe lucruri misto impreuna”.

„Ma poti vizita, stii asta.”

„Ha,ha…eu nu cred in promisiunile barbatilor, mai ales dupa ce i-am facut sa termine.”

Doar ca pe el l-am crezut. In momentul ala l-am crezut. Si am inteles ca nimic pe lumea asta nu poate garanta mai mult decat intelegerea tacita dintre noi.

Care daca va fi sa fie, va fi.

Si nici nu ma mai intreb daca o fi vreun fel de payback al sortii pentru toate momentele in care am ales sa investesc in ceea ce numeam independenta.

Acu’ sunt doar preocupata sa o trimit pe Roxana la o alta prietena. Care imi va gati desertul. Roxana: „Lasa, ca Elena va avea parte de suficient desert.”

Si tot Roxana: „Si ce faci joi?”

„Muncesc.”

De joi muncesc. Merg la constelatii. Imi reiau jobul. Iesirile. Cumparaturile. Vinul. Condimentele.

Si poate ca, la fel ca in „Never let me go”, filmul care mi-a intors maruntaiele pe dos,  niciodata n-as fi simtit ca avem suficient timp.

But, cheesy mood… we’ve got tonight. Ca maine exista un avion si nu suntem in „Before sunset” ca sa spun „Sir, you’re gonna miss that plane.”

Poveste ca-n filme ziceai, Elena? Your wish is my command.

A little sparkle, pls

Daca iubire nu e, atunci sa fie sex, am zis.  Si daca nu e nici sex, sa fie creativitate. Daca nici asta nu se gaseste atunci sa fie cinism si umor/negru . Caci ce altceva ma mai poate salva din aceeasi ruta zilnica Dristor – Republica, iaurtul cu ovaz integral, cafeaua cu zahar brun, exercitiile regulate, zambetele de complezenta, politetea din dotare, hainele alese cu grija si alteori doar aruncate, drumurile petrecute in fuga, minutele - aceleasi de fiecare data.

Mi-am dat seama azi, printre o rezervare gresita si glumele cu tenta de hartuire sexuala ale colegului meu – ca nu mai iubesc. Si nu de dragul iubirii mi-a fost greu sa renunt la imaginile captive in mintea mea. Ci pentru ca, oricat de dureros ar fi fost, exista inca un strop de magie.

Si nu sunt genul care sa spuna „ce a fost in capul meu de am umblat cu…”, ma stimez prea mult pentru asta si oamenii care au trecut prin viata mea au spus mai multe despre mine decat despre ei insisi, dar sunt genul care sa vada ca de fapt fotografiile noastre erau gri, si fara stropul de iubire care le colora, s-au ales doar urme de praf si imagini statice.

Si ce mai imi ramane mie de facut cand nu mai pot face nici macar o gluma stupida despre guma turbo de pe biroul colegului meu in timp ce ascult raspunsul la o intrebare pe care cel mai probabil nici nu era nevoie sa o pun?

Sa scriu. Si sa fac misto. Si sa termin sticla de vin pe care am deschis-o in seara in care un strain mi-a spus: „i’m still not yours”. Don’t worry , Sir. Sunt mii de feluri in care o femeie poate alege sa nu fie a cuiva. Si pretuiesc prea mult un vin bun ca sa il irosesc pe atingeri care nu ating si jocuri de cuvinte care imi incita mintea. Ei bine, pentru cuvinte, tre’ sa recunosc ca da. Macar putin.

Si astept, cu inima putin sarata, acea invitatie despre care nu imi voi mai aminti niciodata, primul ras spontan, primul moment in care nici macar nu voi sti ca asteptarea a meritat. Cand vei rade de rimelul meu scurs, cand voi fi nebuna de fericire ca (nu) mi-am sucit gatul uitandu-ma dupa tine. Cand imi vei vorbi in limba stramosilor tai si voi face misto si voi spune ca ochii tai negri au origini arabesti si voi dansa pentru tine ca o cadana.

Cand minutele nu vor mai fi aceleasi si la fel ca cei de dinaintea ta imi vei spune ca ma straduiesc prea mult sau prea putin. Cand stropul de magie ( sau hormonii responsabili de perpetuarea speciei ) imi vor spune ca toate sunt la locul lor si se potrivesc din nou  si la fel o fac si culorile mele preferate.

Intre timp, mi-e dor de colega mea de apartament si escapadele noastre nocturne dupa vecini dornici sa ne puna sigurantele electrice la locul lor . Sigurante pocnite cand apas eu nervoasa pe intrerupator, din cauza ca tipul agatat la ultima escapada in club nu a mai sunat dupa cea de-a doua perfecta intalnire. Nu e corect, domnule, nu se face asa ceva. Adica, vreau sa spun, am doar o sansa pe saptamana sa il gasesc pe tatal viitorilor mei copii (not) si acum ca voi lucra in week-end, chiar mai putin.

Dar nu-i nimic atata timp cat pot sa ma bucur de un pahar de sampanie in patul unei prietene care inca mai icneste pentru tot ce-i gresit in lumea asta. Si cred ca simt ceva asemanator cu iubirea cand face asta.

Si mi-e dor de singura tipa cu care limitele au devenit lichide si careia i-am spus intr-o seara cand ne plimbam imbratisate printre lumini,oameni si aglomeratie, ca numai iubirea, sexualitatea si creativitatea ne mai pot salva de la dilemele fundamentale ca lipsa de sens si factura la intretinere. A ras si a zis ca i se face pielea de gaina. Ca si ea e prea sensibila, dar ca si eu sunt prea buna. La scris.

Si apoi (s-)a plans ca nu scriu niciodata despre ea. Doar ca scriitorii scriu intotdeauna despre ei insisi si niciodata cu adevarat despre altii.

Si ma intreb cate oglinzi mai trebuie sa intalnesc in cautarea asta nebuna de sine. Nu de alta, dar sa ma vad pe mine la 30 si 22 de ani la doar o saptamana distanta, poate fi destul de … rascolitor, sa zicem. 

"Carry your heart"

Trepidez pe ritmuri de raggae si imi place la nebunie oja mea verde smarald. O prietena indragostita de chitara imi spunea candva ca ritmul de raggae imita ritmul batailor inimii.

Si ca tot suntem la capitolul asta, unul din cele mai frumoase lucruri care mi-au fost spuse vreodata a fost:

„Elena, cand ma gandesc la tine, imi vine in minte imaginea unei fete dintr-un videoclip…ar trebui sa il stii, si fi-mea il stie…sunt de astia tineri de-ai vostri…e o fata acolo care isi poarta o ditamai inima pe strazi…la vedere.”

La cateva zile dupa asta am primit o bijuterie din cuvinte imprimate, de la noua mea colega de apartament: „carryourheart”. Ca si cum ar fi stiut cat iubesc cuvintele.

Oricum, imi place noua mea colega de apartament. Gateste, face prajituri, scrie, si in zilele in care ne trezim cu capsa pusa, merge cu mine sa bem cafeaua la Mc. Si ei nici macar nu ii place cafeaua. Motiv sa intarzii la serviciu. Din nou.

Si mai e si fashionista. Am petrecut o zi intreaga la cumparaturi, ca sa isi ia cele mai misto,  ciudate si nonconformiste sandale care dupa spusele ei se vor purta abia la anu’. By the way, am uitat sa mentionez ca vine cu povesti din redactie de la Elle, de raman cu gura cascata pana noaptea tarziu si ma ratoiesc la portughezi ziua la birou.

Iar noile mele bluze pica pe mine in asa hal incat aproape ca mi-as pune-o singura in oglinda.

Oricum, dupa o zi plina prin magazine, probat, schimbat impresii si berea de final, am picat late amandoua ca placintelele. Si eu fac urat la oboseala, isi bat joc hormonii de mine, se amesteca emotiile, se scurg si se infiltreaza gandurile, ma apuca dorurile la patrat , scad gardurile de protectie si ma simt cu inima de gelatina.

Asa ca machiata ca o doamna, cu fusta mea scurta ( dupa spusele sora-mii nici nu pare indecenta la inaltimea mea:D ) gata de iesit in club, gata sa imi tasneasca rimelul albastru in cascade , ii zic : „M-a apucat un soi de tristete.”

Iar ea: „De la ce? De la muzica?”

Eu pe fwd in minte: prieteni uitati, parinti, trecut, atatea joburi incercate, atatia oameni schimbati, cocktail bomba de intamplari si concidente care mi-au imprastiat bucati din suflet…cand imi pica fisa.

Dap. E de la muzica.

Si imi aranjez fusta scurta mai bine. Da, domne’ e de la muzica. Si imi mai dau o data cu rujul rosu care de acum e pe terminate. Pentru ca asa obisnuiam sa fiu eu: ma scurgeam la o melodie prostuta, am plans la Grey’s Anatomy cand a plecat Cristina ( poate mai mult pentru ca in sufletul meu presimteam pierderea), si oricum chinuiesc in toate felurile mainile prietenilor mei cand mergem la vreun film – fie el si American Pie. 

Si brusc m-a pocnit revelatia: eu am fost facuta sa rad.

Da’ sa rad asa, cu gura pana la urechi, sa ma tin de burta, sa ma tavalesc pe jos si sa dau din picioruse culcata pe spate, sa imi scuip toti prietenii care au „nenorocu’ „ sa se afle prin preajma, sa vars pahare de vin, sa imbratisez pana sufoc si tre’ sa imi fie dezlipite mainile mai ceva ca ventuzele, sa fiu sarutata pana raman fara aer, sa mananc paste cu parmesan pana ma cert cu cantarul, sa ma plimb cu sticla de vin in taxi la 12 noaptea, sa dansez pana ajung sa imi simt doar tocurile, si nicidecum picioarele, sa fumez ca o actrita, sa gatesc cu multe condimente, sa port fuste scurte si urechi de iepuras la zilele prietenilor, sa dansez cu o gagica pana se face cerc in jurul nostru - pe principiul „tu si cu prietena ta”, sa primesc extra menta la mojito si extra atentie de la barmani draguti si priceputi. In ale cocktailurilor.

Si sa continuu lista la infinit.

Got a secret

Daca vrei sa iti completezi educatia emotionala, iubeste o persoana narcisista.

Dar iubeste-o cum stii tu mai bine. Si vei absolvi cu magna cum laudae.

O persoana narcisista iti va impregna viata, sufletul si asternuturile prietenei tale cu parfumul ei. Se va infiltra in fiecare bucatica de asfalt incins strabatut impreuna si iti va modifica pana si textura pielii cu atingerile ei. 

Pentru ca ele se pricep cel mai bine sa lase urme. Stiu sa adauge magie. Stiu sa inalte. In lumea lor perfect iluzionata, o persoana care se admira atat de mult, stie sa te faca sa te simti special prin toti porii. Si nu trebuie sa fie totul curcubee si apa de trandafiri. Si dramele, zbaterile sunt iubite cu totul si totul poate fi si apa de ploaie. 

Dar cand te vei afla printre sclipiri si praf de stele, nu uita ca o persoana narcisista nu te va vedea niciodata pe tine. Ci va vedea doar urma de sclipire pe care ti-a atribuit-o de la inceput. Bucatile din ea pe care le vede in tine. Nu va ezita sa te rupa in toate aceste bucati. Si te va invidia pana si pentru iubirea cu care ea insasi te-a cadorisit. Pentru ca ea te-a ales pe tine.

Cand te vei afla in mangaieri din alta viata si te va rasfata cu zambete de inger, nu uita ca asa sunt ele : zambesc pentru a vinde frumusete si emotii si bucati de viata la pachet.

Si ca tu esti doar un cumparator.

Dar nu de asta trebuie sa iubesti o persoana narcisista. Ci pentru ca, la sfarsit,cand vei umbla prin valea umbrelor, vei intelege oglinda pe care ti-a tinut-o in fata atata timp.

Si care ti-a inchis orice poarta de acces. Care nu va mai scrie despre tine si te va scoate de pe lista invitatilor cu statut special si „locked out of heaven” va face atunci sens.

Vei intelege si tu oglinda pe care ai imbratisat-o, tu, ca un antinarcisist ce esti. Vei intelege atunci ce putere ai avut in tot timpul asta. Si vei mai intelege cum blandetea ucide. Cum grija, chiar sincera si dezinteresata, adauga pietre de moara. Cum iubirea neconditionata murdareste.

Si cum nu exista loc pentru doi ca voi pe aceeasi scena.

Mi-a zis candva un prieten ca e greu sa fii personajul negativ. El care exploda in cioburi si scotea lacrimi din pietre seci. Pietrele altora.

Si l-am crezut. Caci stiu ce se afla in spatele unor ochi albastri, chiar daca par mai clari decat niste ochi negri. 

In plus, am fost mereu o eleva model, iar oglinzile mi-au fost cele mai bune profesoare. Mi-au aratat de cata iubire sunt in stare. De cata durere. De cat dor. Si toata gama de emotii pana la ura si iertare inca in asteptare. Si nu pot spune ca n-am stiut inca de la inceput cat de fulgeratoare vor fi lectiile, cat praf si scrum vor lasa in urma lor.

Si cate forme poata lua si naste cenusa.

Si cum nu pot, nu mai vreau si nu stiu sa scriu despre asta la persoana intai. Pentru ca sunt inca in oglinda.