Vulnerabilitate

Stateam azi tolanite in iarba, langa copacul ei preferat. O tineam in brate, cu capul sprijinit de genunchiul meu, privind apa. Doamne, cat imi place sa o tin in brate! E ca si cum m-as tine in brate pe mine insami, ca si cum m-as iubi pe mine iar si iar, in mii de feluri. Nu mai tin minte ce ma ruga. Stiu doar ca a pus fata aia de muiere neajutorata pentru care nu pierd nicio ocazie sa o tachinez. Si pentru care am impresia ca as putea muta muntii din loc. Si pentru care as renunta la plecarea la Constanta si as taia organul reproducator al oricarui barbat care ar indrazni sa o faca vreodata sa verse macar o lacrima. Aviz amatorilor. Pentru ea trec si peste slabiciunea mea pentru barbatii in camasa neagra care stiu sa gateasca.

Imi tinea lectii despre vulnerabilitate. Si despre ce inseamna sa fii rasfatata.

Dar, oricat mi-as dori sa clipesc lung din gene si sa intind cuiva borcanul cu muraturi, nu sunt deloc vulnerabila.

Pot sa car singura bagaje de cateva kilograme. Injur si bag cutitul adanc, dar tot desfac borcanul cu dulceata de capsuni pana la urma. Insist daca un barbat se ofera sa imi plateasca nota. Imi repar singura prizele si inventez metode prin care tevile din baie sa nu mai curga. Imi platesc singura facturile. Ma plimb singura noaptea prin cele mai rau famate zone ale Bucurestiului. Si nu mi-e frica de gandaci, insecte, intuneric sau alte bazaconii.

Si intr-un mod bizar, ma simt cel mai in siguranta in avion sau gonind pe autostrada. Ma  simt libera intr-o tara straina in care nimeni nu ma cunoaste si in care abia pot schimba trei cuvinte in limba oficiala. Nu am nevoie de un barbat sa ma tina de mana. Nu am nevoie de un barbat care sa imi ridice poalele rochiei.

Si totusi (doar pentru ca vin Sarbatorile si sunt la al treilea pahar de amaretto) am nevoie de un barbat sa ma atinga. Am nevoie de un barbat sa se uite amuzat in ochii mei. Am nevoie de un barbat sa trateze lucrurile cu usurinta. Sa faca misto de temerile mele. Sa imi atinga pielea atat de incet incat sa ma faca sa plang. Am nevoie de un barbat sa ma tachineze. Sa nu inteleaga niciodata lamentarile mele, dar sa le accepte ca facand parte din farmecul unei muieri proaste. Sa ma pupe pe frunte cand mi se intampla sa am ceva asemanator cu atacurile de panica. Sa se tavaleasca pe jos de ras cand fac crize de gelozie si nesiguranta. Si sa puna ferm mana pe mine. Sa imi zica: “Femeie, incheie-ti bluza, eu nu ies asa cu tine pe strada.”

Am nevoie de un barbat sa ma sarute in asa hal incat sa uit cine sunt si cata putere am. Sa uit ca sunt responsabila de propria-mi siguranta si ca mi-am promis mie insami sa nu imi mai fie vreodata dor. Sa uit ca sunt o tipa misto. Si ca ma descurc singura. Si ca pot sa o las pe bro sa ma rasfete. Si ca uneori pot fi atat de trista/bucuroasa incat sa frizez nebunia.

Si ca uneori ma ia ameteala si tot ce imi doresc e sa fiu tinuta in brate.