Eu nu am trecut. Imi scriu
istoria cu cerneala care se evapora in secunda doi.
Nu am fotografii. Nu exista o
poza cu Elena in costumasul alb cu un iepuras rosu pe piept. Singurul cadou
primit vreodata de la tata.
Nu am amintiri. Amintirile mele
se invart intr-un carusel asa de rapid ca nu le mai disting forma sau culoarea.
Am facut parte din vietile atator
oameni care m-au format si m-au structurat, m-au modelat si slefuit, fara ca
macar sa ma atinga vreodata in singurul punct in care m-as fi regasit pe mine. Am
lasat atatea urme, ca oamenii imi zambesc si peste ani si imi spun povesti
dintr-un mine pe care nu il recunosc. Fac parte din fotografiile lor din
concediile la munte, botezul nepotelului, nunta verisoarei, majoratul fiicei,
banchetul fiului. Fata creata cu ochii albastri si zambetul pana la urechi. Fata
care isi mananca desertul in asa hal incat ii facea pe toti din jur sa mai
ceara o portie.
In rastimpuri scurte am cunoscut
atatia oameni si am trait atatea stari imposibil de trait intr-o viata. Am fost
actrita multor scenarii. Si am primit aplauzele de rigoare.
Si la sfarsitul zilei, intr-un
pat care de cele mai multe ori nu a fost al meu, sub o patura purtand de
fiecare data alt miros, m-am felicitat singura.
Si asta mi-a dat putere. M-a
construit asa de frumos in interior, caramida cu caramida. Mi-a dat structura.
Si siguranta. Mi-a dat puterea de a spune da si nu. Curajul de a trai ca si cum
nu as avea nimic de pierdut. Oriunde si oricum. In fiecare clipa. Pentru ca am stiut
intotdeauna ca o clipa este tot ce am. Cateva zeci de secunde din sufletul
cuiva. Si pentru asta, nu am plans dupa niciunul din barbatii prin viata carora
am trecut scurt.
Nu am amintiri. Dar pastrez
senzatii, tonuri, voci, atingeri. Uneori nici nu mai asociez numele cu chipul sau
intamplarea. Dar intotdeauna imi amintesc gustul.
Mi-a dat atata putere incat
singurul lucru de care ma tem intr-o furtuna este ca o sa mi se increteasca iar
parul. Mi-a dat atata siguranta incat nu ma tem de intuneric. Nici ala din Vitan, Berceni sau Cismigiu. Nici ala din
interiorul gagicilor care scriu poezii mohorate sau al tipilor cu ochi goi si
salbatici.
Mi-a dat tarie. Dar nu mi-a dat
momentul dintre somn si trezire. Si zambetul usor duios, usor amuzat care spune
“hai la culcare”. Curajul de a atipi pe scaunul din
dreapta. Acel “doua de zahar” in cafeaua de dimineata. Acel “ochii tai sunt de
un albastru rece cand esti concentrata. Si de un verde laptos cand esti visezi sau stai la soare”.
Si pentru prima data, intr-un univers paralel imi doresc sa creez amintiri.
Pentru ca acum intrezaresc pentru prima data
posibilitatea unui “e ok, te duc eu acasa”.
Si pentru ca de acum inainte, de cate ori Miha
imi va mai cere ceva, o voi vedea pe fetita de patru ani, rezemata de dulapul
din bucatarie, cersind zahar bunicii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu