Nu, multumesc

Eu si Miha intr-unul din barurile noastre preferate. Ea cu frape-ul ei obisnuit, eu cu vinul meu obisnuit. Ne holbam la cuplul din fata noastra, scosi parca dintr-un film erotic. Si deodata o aud: “Ah, ce dor imi este sa ma indragostesc, sa…”.

Nici macar nu mai imi aduc aminte ce a zis mai departe. Muzica era buna si ea vorbea asa cu pasiune, iar eu nu puteam sa ii percep cuvintele, ma gandeam doar ca ar fi trebuit sa fiu sensibilizata, sa imi doresc si eu sa simt vechea scanteie, sa ma inmoi cumva. Ceva din mine parca ar fi vrut sa ma puna sa repet o replica dintr-o piesa de teatru veche. In schimb, tot ce imi venea in minte era: “De ce naiba mi-as putea dori asa ceva?”

De ce mi-as dori sa mi se faca stomacul ghem si inima cat un purice? De ce as dori sa ma simt de parca as fi nimerit cu degetele in priza si sa am o vaga senzatie de usturime a pielii? De ce sa imi simt creierul scurgandu-mi-se printre vene? De ce sa fiu setata tot timpul in alta parte, cu un nod in gat, cu o ingrijorare vecina cu panica? De ce sa nu mai pot inghiti decat mancaruri moi si alea cu forta? De ce sa capete totul alt gust? De ce sa nu mai aiba brusc nimic nicio importanta?

Nu imi place indragosteala. Imi da senzatia ca m-am aruncat in gol si o sa plonjez in apa. Si ca singurul loc pe care piciorul meu il va mai atinge vor fi nisipurile miscatoare. Si pentru cei pentru care asta poate parea romantic – nu e. Sa sari in gol se poate lasa cu infarct, cu respiratia taiata, asta insemna ca nu ti se mai oxigeneaza creierul , ca te faci vanat si ca esti foarte, foarte aproape de a muri. Iar contactul cu apa doare ca naiba, plonjarea de la o distanta considerabila o face sa aiba consistenta cimentului si vai si amar daca nu esti un foarte bun inotator.

Iar eu nu’s.

Si nu vorbesc aici doar de dragostea neimpartasita. Ah, nu simti la fel? Super. Asta inseamna ca pot sa ies  cu prietenele mele sa dansez nopti intregi, sa mananc tone de inghetata, sa plang sub patura poate, sa fac putina drama si sa scriu. Si in curand voi fi chill din nou. Dar vai, e la fel? O sa ne jucam de-a reciprocitatea? Va trebui sa raman? Si sa trec prin amalgamul de mai sus? Nu, multumesc.

Nu vad iesirea din asta. E ca o boala. Tot Miha citea in revista pe care mi-am cumparat-o la cursul de saptamana trecuta ceva de genu’ ca dragostea ar fi considerata in mod oficial o boala. Yey. Sper sa ii gaseasca si antidot. N-as sti sa zic mai mult, revista e la ea.

Si totusi sunt dependenta de oameni. De intalnirile scurte care scanteieaza o bucata de timp. Oameni pasionali. Care inspira. Si pentru ca stiu ca timpul e scurt, merg adanc. Adanc in  locul in care atatia oameni si-au lasat amprenta. Pe care nu vreau sa il mai vizitez.

Poate m-am nascut eu sub un astru mai ciudat. M-oi fi nascut eu de partea celalata a umanitatii. Oi purta eu amprenta insensibilitatii sau pe cea a sensibilitatii exagerate – limitele se contopesc aici. Si nici macar nu mai conteaza daca plec eu sau celalalt, tot aia e.

Am nevoie de o doza din propria-mi normalitate. Sa imi fac bagajele si sa plec la Constanta. Sa zac pe nisip cu o carte buna in mana. Sa imi refac singuratatea grav afectata in ultima vreme. Si sa imi vad prieteni vechi, sa ignor faptul ca si ei au crescut. Ca mai mult sau mai putin se invart si ei cam in acelasi cacat. Si ca multi dintre ei au deja copii.