Just the way it is

Aveam 17 ani, fluturi in stomac, eram prima data in capitala, era decembrie si ma plimbam printre luminite. Tot ce puteam gandi era: taurasilor le sta bine in rosu. Si cum sa il conving pe el sa vina la Constanta, la petrecerea mea de 18 ani. El si puloverul lui rosu. Mirosea a rece si a ger. Si eram focusata exact pe felul in care mana lui schita un usor gest de protectie pentru a-mi arta directia in care sa o luam cand intrebarea lui mi-a imprastiat brusc luminitele. "Tu pentru ce traiesti?"

Mi-au trecut prin minte ca intr-un flash facultatea la care urma sa merg, prietenii mei, planurile mele de viitor. Cand m-a intrerupt iar: "Ca sa fii fericita." Fericirea era singurul raspuns valabil pentru el. Singurul raspuns pe care aparent eu nu il luasem niciodata in calcul.

Mi-a luat inca 9 ani sa imi dau seama ca de fapt am fost toata viata in cautarea ei.Am facut tot ce s-a putut si chiar mai mult pentru a o obtine.

Am invatat bine si am fost o fiica, sora si nepoata cuminte. O prietena buna. Apoi m-am retras din vietile tuturor, provocandu-le durere. Am mancat vegetarian si m-am intors la carne. Am avut perioade in care am citit cate 4-5 carti pe zi, si perioade n care nu am citit nici macar un articol. Am fost slaba si m-am ingrasat.

Am facut terapie si apoi am renuntat. Am facut sport si apoi am zacut in casa ca placintica. M-am inconjurat de prieteni si am avut ani in care am stat singura in casa sau pe drumuri facand autostopul.

Am avut perioade in care m-am rugat si perioade in care am fost cinica. Am avut perioade in care am iubit si perioade in care am fost mai rece decat o noapte la Polul Nord.

Am avut prieteni care mi-au intins o mana calda si s-au intins de-a lungul timpului, si am avut prieteni care m-au zguduit scurt si au trecut prin viata mea ca un cutremur de 7 grade pe scara Richter, lasandu-ma de parca ar fi dat trenul peste mine si apoi tractorul.

Am avut joburi interesante si joburi plictisitoare. Mi-am dat demisia dupa cateva luni plecand si aruncand hartiile in urma si alteori am plecat responsabil si fost si la petreceri de la revedere. Am fost credinciosa si mi-am pierdut credinta. Am facut yoga, am meditat, am vizitat o mie si unul de sisteme de credinta. Am luat pastile si am facut exercitii de relaxare. 

Am trait sanatos.Am ascultat discursuri motivationale. M-am inconjurat de oameni frumosi si optimisti. Am fost vesela ca o floricica. Si alteori mai neagra ca cea mai lunga noapte. Am fost egoista si am avut grija de oameni. Am iubit uneori si alteori am pedepsit. De multe ori am fost curajoasa si de multe ori am tremurat de frica. Am cunoscut caldura la 232 km distanta, in miezul noptii si am cunoscut raceala la doar un cearceaf infasurat distanta. Am fost recunoscatoare si am injurat din tot sufletul. Am fost delicata si am vorbit frumos,alteori mi-am bagat pur si simplu pula. 

M-am pierdut in altii si m-am regasit in mine. Am cunoscut frica, groaza si am cunoscut momente de gratie. 

Am scris zile la rand si ani in care nici nu m-am mai atins de taste. Au fost sambete petrecute in bocete si sambete in care am dansat pana la 5 dimineata. Nopti intrerupte de cosmaruri si nopti picurate cu balsam.

Am luat cursuri de actorie, cursuri de tango, de pictura, de aerobic, de nutritie, de portugheza, de spaniola, de germana,de franceza, chiar si de latina. Daca ar fi existat cursuri de supravietuire pe Marte, le-as fi luat si pe alea.

Si fiecare gest, fiecare efort, fiecare gand a fost pentru a fi un pic mai fericita. M-am straduit atat de tare pentru un pic de fericire. Iar pentru cei carema intreaba usor acuzator cat de constanta am fost in toate astea, raspunsul este: atat cat m-a tinut inima. Sau cat m-a lasat.

Si nu am fost. Nici macar o clipa.

Contrar a ceea ce am invatat in scoala, facultate, cursuri, viata...fericirea este un dar. Nu am cerut si nu am luptat pentru viata. Si viata mi s-a daruit pe ea insasi. Si nu faceam yoga cand am vazut cat de verzi si lucioase sunt frunzele copacilor in bataia soarelui. Mergeam pur si simplu spre serviciu. Nu faceam terapie cand am simtit iubirea. Iubirea care nici macar nu imi era adresata mie. 

Cand patru maini s-au impreunat intr-un miracol pastrand o comoara pretioasa, atunci am inteles ca totul e un dar. Pe care il primesti sau nu. Si ca nicio straduinta nu are nici un rost in plus, mai mult decat darul insusi. Oricat de dureros ar fi.   

Asa ca am facut o cafea si un fresh de portocale. O sa fac si curat in casa. Maine. O sa stric niste bani si un pic de natura si o sa imi iau un brad natural anul asta. Pe care o sa il impodobesc doar cu cativa prieteni. Fara petreceri, fara pretentii, fara asteptari, fara eforturi si straduinte inutile. Pretuind doar unicul dar oferit de ursitoare la nastere: viata. 

Grinch mood

Titlul spune tot, asa ca cei insiropati de iminenta apropiere a Craciunului, sa nu citeasca. Primul, singurul si ultimul avertisement.

Am avut ieri la grup un caz. Practic nu era cazul meu, nu ii dau numele si putin probabil ca alti participanti sa citeasca asta, plus ca putem spune ca scriu in scop idactic, ceea ce inseamna ca respectam codul etic.

Asa. O doamna. Saizeci si ceva de ani. Crize de tahicardie repetate. Teama de a adormi. Dependenta de pastile. Nu parea sa aiba pisici, dar totusi sa intrebi asa ceva nu face parte din procesul terapeutic. Niciodata casatorita. Singura si nefericita pana in maduva oaselor.

Si am vazut-o. Am vazut toata blandetea din ea. Frumusetea. Fusese o femeie frumoasa la viata ei. Inca se tinea bine. Sprintena, agila si micuta. I-am vazut umorul. Grija pentru ceilalti. Lupta. Respecul pentru spiritualitate. Cautarea. Acel du-te vino. Le avea pe toate. Ca sa intelegeti despre ce vorbesc, o femeie de un metru saizeci care in tinerete si-a salvat logodnicul de la a se arunca de pe o cladire in constructie urcand dupa el si coborand-ul de acolo in suturi. La propriu.

Heavy background. Nu a mai ajuns niciodata sa se casatoreasca. Mesajul ei catre grup a fost ceva de genul : "Acum ca sunteti tinere, nu lasati trecutul sa va apuce de spate. Sa nu ajungeti ca mine."

Si m-am vazut pe mine. O realitate atat de posibila.

Cand ai cinci ani si toata casa ta e intr-un camion caruia nu ii stii directia, visezi ca o sa ajungi in tara minunata.

Cand ai zece si traiesti cu toata familia intr-o camera inchiriata, fara electricitate, scrii povesti la lumina lumanarii pe foi dicatando rupte din caietele pentru scoala si stii ca ai o viata intreaga inainte pentru ca lucrurile sa fie mai bine.

Cand ai paispe si pleci la liceul la care ai visat, pare ca viata abia atunci se deschide si poti visa inca si mai mult.

Cand ai douzeci si te muti in capitala, faci facultatea pe care ti-ai dorit-o, ai primul job, locuiesti singur si pare ca in sfarsit esti stapan pe propria viata. Si totul merge conform planului. Si chiar dupa terminarea facultatii inca stii ca ai o viata intreaga inainte pentru a face lucrurile mai bine.

Si ma intreb care e varsta la care iti dai seama ca nu vei putea face nimic mai bine. Ca poate asta e tot. Nu esti cu nimic special. Poate vei scrie sau poate nu. Cate talente mai grozave nu s-or fi pierdut de-a lungul timpului? Poate ca o sa iubesti sau poate ca nu o sa intalnesti niciodata pe cineva cu care sa click-uiesti. Poate ca o sa ai copii. Sau poate ii vei rasfata doar pe cei ai prietenilor care te vor privi tot restul vietii compatimitor. Si iti vor pune resturile de la cina la pachet impreuna cu toata caldura caminului animat de urlete de bebelusi.

40? 50? 26?

Care e varsta la care iti dai seama ca nu esti stapan pe viata decat poate pe jumatate? Mai mult sau mai putin. Si cand te simti cu adevarat mic in universul asta? Cand iti dai seama ca nu il stapanesti de fapt si ca nu esti niciun fel de magician?

Da, sunt Grinch. Anul trecut pe vremea asta aveam cel putin 5 petreceri de Craciun la care partcipasem deja. Prietenii mei ar fi macat multe placinte cu mere si scortiosoara pana acum. Si ar fi avut parte de mult vin fiert cu portocale si cuisoare. Bradul ar fi fost gata inca de la 1 decembrie. Unii m-au intrebat cu ochii mari si napastuiti de ce n-au primit nicio invitatie anul asta. Altii inca mai spera intr-un miracol.

Imi promit de cateva luni ca o sa am un weekend doar pentru mine. In care o sa zac. In care nu o sa fac absolut nimic. Pentru mine sau pentru altii. Si iata-ma ieri la grup. Cu durerile de stomac in mana, tinandu-mi promisiunile. Fata de altii, nu fata de mine.Mai mult, imi zic ca la ora 6 plec si stau in pat tot restul serii. Se face 8 si accept si invitatia unei prietene la un pahar de vin.

Acum...nu sunt vreo Maica Tereza. Am trecut demult de iluzia bunatatii si a omului minunat care sunt. Stiu ce inseamna complexul salvatorului.

Si prietena mea imi zice ca ma simte absenta. II zic ca sunt obosita. Chiar sunt. Abia poate sa perceapa asta. Eu, obosita. II zic ca nu ma pot opri din a face si a da lucruri. E ca un drog. Si stiu ca de fapt dau pentru ca am nevoie sa primesc. Dar mi-e teama sa ma opresc si sa vad ca de fapt e gol in jur si nimeni altcineva care sa dea.Si daca m-as opri si m-as inchide si as zace in casa, Arty probabil ar ajunge sa imi manance degetele de la picioare la propriu.

"Stii...eu ma atasez greu de oameni. Si nu stiu cat simti tu, dar eu chiar tin la tine. Si daca mergi sa te inchizi in casa, sa stii ca eu o sa vin dupa tine."

Epic moment. Colinde pe fundal, chelnerul ne mai toarna vin in pahare, ea plange, plang si eu, inghetata se topeste in farfurie peste ciocolata fierbinte. O intreb daca are un servetel si...chiar are.

Ceva asemanator cu caldura imi atinge pieptul, e bine sa plangi si poate ca asta e. Poate asta e raspunsul. Un pic de dragoste.

Imi termin vinul, imi termin prajitura, mai schimbam cateva vorbe, ma bucur ca imi este prietena. Imi cumpar cativa covrigi pentru ziua urmatoare si ma urc in autobuz spre casa. 

Si atunci imi dau seama. Ea nu stie unde locuiesc.

Sunt Grinch luna asta. Asa ca nu va asteptati la cadouri.

Uman, as zice

Sunt un om misto.

Daca as fi intr-un film, as fi personajul meu preferat. Tipa care intr-o zi a coborat in gara de nord cu o geanta albastra in mana. Purtand cateva bluze aspre si groase, mai multe carti si si mai multe „tu nu o sa dansezi niciodata”, „nu ai nimic de spus”, „unde o sa te duci?”, „o sa te intorci inapoi.”

Aceeasi tipa care dupa o noapte nedormita si jumatate de zi petrecuta in tren, si-a lasat bagajul in holul unei colege din liceu, a facut un dus intr-o baie comuna, a folosit putin anticearcan si s-a prezentat la primul interviu din viata ei.

Tipa care pe langa „noi nu credem ca o sa faci fata acestui job”, „ a expirat oferta de inchiriere”, „ai intrat la taxa” – in prima noapte in care a uitat cum se respira a primit mesajul „Faci tu o vraja, asa cum ai mai facut si altadata.”

Si a facut. Asa l-a cunoscut pe baietelul care facea calcule mai repede decat ea si o corecta cand denumea animale din jungle exotice. Asa a cunoscut-o pe tipa care a invatat-o sa aprecieze martipanul si Pink Floyd.  Care i l-a adus pe singurul tip alaturi de care a putut sa adoarma vreodata. Si care apoi i l-a luat inapoi.

Apoi pe tipul caruia i-a inramat primele desene. Doar ca sa le dea jos de pe perete cinci ani mai tarziu. Si toata suita de oameni care au construit-o piesa cu piesa, la momentul si la locul potrivit.

Care au facut-o ceea ce este astazi. Tipa care este mereu incepatoare la cursurile de tango. Care muta mobila prin casa la fiecare doua saptamani. Care ia cursuri de teatru. Care picteaza un pic mai bine decat copiii carora le-a fost ghid cinci ani. Care isi bea vinul din pahare inalte si varsa mereu mancare pe ea. Care uneori rade de se tavaleste pe jos tinandu-se de burta si alteori se chirceste pe covor de durere. Care canta fals cu prietenii in masina. Care imbratiseaza pana opreste timpul in loc si spatiul dispare. Care merge la joburi mai mult sau mai putin placute, mai mult sau mai putin prost platite. Si care isi plateste facturile. Mai mult sau mai putin.

Personajul care la finalul filmului o sa faca publicul sa planga, sa zambeasca cu duiosie, sa rada, sa spere, sa creada, sa dispere, sa se afunde, sa creasca. Un pic mai intelept. Un pic mai bun. Un pic mai bland.

Personajul in spatele caruia se afla un om.

Eu. Care scriu. Care iubesc. Care dansez. Traiesc. Care impart cu Miha lectii de crestere. Care ma intorc mereu in cel mai adanc gol al fiintei mele si ma las ghidata de el. Uneori de-a dreptul inspaimantata. De cele mai multe ori recunoscatoare pentru fiecare bucatica de suflet pe care alti oameni misto au impartit-o cu mine. Si care mi-au permis sa pasesc usor inauntrul lor. Care mi-au adaugat viata. Si care, la fel ca mine, m-au invatat cea mai importanta lectie: sa imi fiu fidela mie insami. De fiecare data.

Sunt un om misto. Care cunoaste oameni misto. Sunt prietena mea.

Sunt personajul meu preferat.

 

Cele doua cuvinte

Eu am trait doar doua despartiri.

Prima a fost intr-o vara de aia disperat de fierbinte, intr-un parc cu prea putini copaci. Am stat pe banca aia nemiscata ore intregi dupa aceea, am facut insolatie, iar cumva o parte din genunchiul meu se arsese atat de tare ca mai tarziu ma ustura pielea la fiecare pas.

Era prietena mea cea mai buna. Combinatia aia funny dintre o blonda si o bruneta. Ea facea stocul cu bancuri si eu puneam intrebari despre sensul vietii. Tragea de mine sa mergem pe plaja, in timp ce eu nu ma induram sa las din mana Rosu si Negru. Ea doar punea semnul de carte cateva capitole mai departe, sa creada tatal ei ca a citit-o. Invatam la acelasi liceu, petreceam toate pauzele, week-end-urile si vacantele impreuna. Tot liceul stia ca noi suntem cele mai bune prietene. Odata,  la o ora de religie, profu’ chiar s-a prefacut ca ne casatoreste. Profesorii ne dadeau voie sa participam una la orele celeilate. Eu invatam portugheza si latina. Ea engleza si italiana.

Ne cunoscusem la meditatia la franceza. Imi bifa si mie raspunsurile corecte, in timp ce e ma tineam cu mana de burta razand pe sub masa.

Eu purtam bluze lungi si largi, ea topuri scurte si mulate. Ea era una dintre cele mai populare fete din liceu, eu – olimpica din prima banca.

Si cu toate astea eram surori. Dormeam impreuna si ne trezeam in acelasi timp. Aveam facturi kilometrice la telefon - cate discutii nu am avut pe tema asta cu ai ei si cu bunica-mea. Ne sunam in acelasi timp si continuam una vorba celeilalte.

Dansam impreuna prin casa si o priveam cum probeaza rochia de mireasa a mamei ei. Si anul acesta nu m-a invitat la nunta ei.

Dar vara aia fusese prea fierbinte. Ea obisnuia sa petreaca tot mai mult timp pe plaja cu gasca de la bloc. Eu obisnuiam sa petrec tot mai mult timp intre doua case. Devenisem prea mohorata. Doamne, cat am mai stat pe banca aia dupa ce mi-a spus asta.

Acum banca nu mai e, nu mai e nici macar portiunea aia de parc…s-a construit un mall in locul ei. Si cand merg de Craciun acolo stiu ca pe undeva a fost banca pe care eu am facut insolatie.

A doua a fost tipul care imi tinea mana pe genunchi si zicea ca prea putin ii pasa, in timp ce ma ferea sa nu ma lovesc de portiera masinii. Cand m-a lasat cu bagajele facute inainte de Craciun, am dat cu pumnu’ in perete pana a cazut varu’, am platit telefonul mai mult decat mi-as fi putut permite sa o fac intr-o luna, mi-am dat demisia si mi-am luat un job atat de lipsit de suflet ca am putut sa platesc prima rata la casa in doar doua luni.

Apoi nu a mai fost nicio despartire.

De atunci am stiut ca oamenii oricum nu se duc din mine. Pot pleca de langa mine, sau pot pleca eu, dar ei nu trec. Nu am mai dat cu pumnul si nu am mai facut insolatii. Am zambit doar. Si am desfacut incet funia subtire dinauntrul meu cu fiecare cuvant lipsa, cu fiecare gest de refuz, cu fiecare iaurt cu cirese amare neimpartit, fiecare imbratisare nedata la timp, fiecare mangaiere absenta.

Si cand alte maini delicate au legat funia aspra, cu zambetul pe buze si speranta noilor promisiuni, am vazut orizontul…si am zambit din nou. Si am facut nodul uneori lejer, alteori diperat de strans – rezultatul avea sa fie acelasi oricum.

Asa ca nu ma lua de-a gata daca o sa fac vreodata parte din viata ta. Doar pentru ca se intampla sa sun cand ai fi vrut sa ma auzi, sa te privesc direct in ochi si doar pentru ca ghicesc care e ciocolata ta preferata si stiu sa imbratisez strans, nu inseamna ca suntem suflete pereche. 

Inseamna ca am doar lunga experienta a unor non-despartiri. Si ca pretuiesc mai mult „sunt aici” decat „te iubesc.”

On duty again

M-am trezit intr-o dimineata. Si in timp ce bateam pe jumatate adormita ouale pentru omleta mi-am dat seama de un lucru : nu am mai dansat demult prin casa dimineata. Dupa aceasta mica revelatia a urmat alta. Si alta. De fapt nu am mai facut demult o omleta dimineata. Nu am mai scris demult. Acuarelele mi s-au uscat pe sevalet, iar pe hartia alba au ramas scrise cuvintele unei meditatii de asta vara. Nu am mai facut demult o cafea. Dar ce m-a lovit dureros de direct: nu am mai dansat demult prin casa dimineata. 

De fapt nici nu mai stiu cum arata o dimineata.

Asa ca am bocit o vreme. In metrou spre serviciu. In bratele si casele prietenilor. Ascunsa dupa monitorul de la birou. Am incercat sa fac lucrurile mai bine. Mai responsabil.

Si apoi mi-am depus demisia.

Nu asa cum as fi visat eu ( gen aducand prajituri si sampanie la sedinta lunara, urcandu-ma pe o masuta in mijloc si anuntandu-mi glorios plecarea). Nu asa cum ar fi visat Pisi, gen urcandu-ma pe birou, rupand hainele de pe mine si urland de fericire: imi bag pula in firma voastra de cacat, eu plec! (A se nota pasiunea comuna pentru urcat pe mese). Nu.

L-am chemat pe seful direct intr-o sala, i-am turnat jumatate din cafeaua mea intr-un pahar de plastic si apoi i-am zis. „As vrea sa plec.” Uimirea, surpriza, apoi eu utilizand rapid si  inconstient tehnica de  vanzari pe care el insusi ne-a bagat-o pe gat la training. „Pot sa mai raman pana pe 1 sau pana pe 20. Cum preferi?”

A preferat 20, evident. Si iata-ma pe mine responsabila, facand ordine in dosare si sertare si pregatind-o constiincios pe noua colega sa ramana in locul meu. Primul lucru pe care mi l-a zis in timp ce isi nota de zor procedurile „Tu ai fost cumva si profesoara?” Ha.

Apoi moment de introspectie. De cata imaturitate dau dovada? Nopti de insomnie si exasperat prieteni cu intrebari si dileme existentiale. Apoi un singur moment de pace in care am realizat: am crescut. Si cresterea mea nu se masoara in joburi stabile si relativ decent platite.

Se masoara in capacitatea mea de a aprecia si incuraja talentele oamenilor din jurul meu. Se masoara in a fi trup si suflet langa oamenii dragi mie. Se masoara in a-mi asuma riscul unor decizii aparent proaste. Care chiar pot fi foarte proaste. In a sta fata in fata cu necunoscutul si haosul. In a-mi duce hartiile la gunoi. In a lua gandacul din bagajul unei prietene terifiate. In a-mi tine promisiunile. In a aprecia si respecta credintele si povestile oamenilor. In a fi atenta la farama de umanitate din mine. Si a o face sa creasca in fiecare zi.

Asta e singura mea datorie. Sunt sigura ca daca exista judecata de apoi, nu voi fi intrebata daca am reusit sa imi platesc singura consumatia in club ci, poate, daca am reusit sa strig macar o data "Iesi afara!" intr-o piesa de teatru. Fie ea nejucata pe scena. 

Asa ca ma pregatesc sa o ard (din nou) pe bani putini si mult timp liber. Pe care il voi petrece in cafenele cu wifi, impreuna cu viitorul meu notebook dragut si micut. Scriind. Caci e singurul lucru pe care il port nonstop cu mine.