Grinch mood

Titlul spune tot, asa ca cei insiropati de iminenta apropiere a Craciunului, sa nu citeasca. Primul, singurul si ultimul avertisement.

Am avut ieri la grup un caz. Practic nu era cazul meu, nu ii dau numele si putin probabil ca alti participanti sa citeasca asta, plus ca putem spune ca scriu in scop idactic, ceea ce inseamna ca respectam codul etic.

Asa. O doamna. Saizeci si ceva de ani. Crize de tahicardie repetate. Teama de a adormi. Dependenta de pastile. Nu parea sa aiba pisici, dar totusi sa intrebi asa ceva nu face parte din procesul terapeutic. Niciodata casatorita. Singura si nefericita pana in maduva oaselor.

Si am vazut-o. Am vazut toata blandetea din ea. Frumusetea. Fusese o femeie frumoasa la viata ei. Inca se tinea bine. Sprintena, agila si micuta. I-am vazut umorul. Grija pentru ceilalti. Lupta. Respecul pentru spiritualitate. Cautarea. Acel du-te vino. Le avea pe toate. Ca sa intelegeti despre ce vorbesc, o femeie de un metru saizeci care in tinerete si-a salvat logodnicul de la a se arunca de pe o cladire in constructie urcand dupa el si coborand-ul de acolo in suturi. La propriu.

Heavy background. Nu a mai ajuns niciodata sa se casatoreasca. Mesajul ei catre grup a fost ceva de genul : "Acum ca sunteti tinere, nu lasati trecutul sa va apuce de spate. Sa nu ajungeti ca mine."

Si m-am vazut pe mine. O realitate atat de posibila.

Cand ai cinci ani si toata casa ta e intr-un camion caruia nu ii stii directia, visezi ca o sa ajungi in tara minunata.

Cand ai zece si traiesti cu toata familia intr-o camera inchiriata, fara electricitate, scrii povesti la lumina lumanarii pe foi dicatando rupte din caietele pentru scoala si stii ca ai o viata intreaga inainte pentru ca lucrurile sa fie mai bine.

Cand ai paispe si pleci la liceul la care ai visat, pare ca viata abia atunci se deschide si poti visa inca si mai mult.

Cand ai douzeci si te muti in capitala, faci facultatea pe care ti-ai dorit-o, ai primul job, locuiesti singur si pare ca in sfarsit esti stapan pe propria viata. Si totul merge conform planului. Si chiar dupa terminarea facultatii inca stii ca ai o viata intreaga inainte pentru a face lucrurile mai bine.

Si ma intreb care e varsta la care iti dai seama ca nu vei putea face nimic mai bine. Ca poate asta e tot. Nu esti cu nimic special. Poate vei scrie sau poate nu. Cate talente mai grozave nu s-or fi pierdut de-a lungul timpului? Poate ca o sa iubesti sau poate ca nu o sa intalnesti niciodata pe cineva cu care sa click-uiesti. Poate ca o sa ai copii. Sau poate ii vei rasfata doar pe cei ai prietenilor care te vor privi tot restul vietii compatimitor. Si iti vor pune resturile de la cina la pachet impreuna cu toata caldura caminului animat de urlete de bebelusi.

40? 50? 26?

Care e varsta la care iti dai seama ca nu esti stapan pe viata decat poate pe jumatate? Mai mult sau mai putin. Si cand te simti cu adevarat mic in universul asta? Cand iti dai seama ca nu il stapanesti de fapt si ca nu esti niciun fel de magician?

Da, sunt Grinch. Anul trecut pe vremea asta aveam cel putin 5 petreceri de Craciun la care partcipasem deja. Prietenii mei ar fi macat multe placinte cu mere si scortiosoara pana acum. Si ar fi avut parte de mult vin fiert cu portocale si cuisoare. Bradul ar fi fost gata inca de la 1 decembrie. Unii m-au intrebat cu ochii mari si napastuiti de ce n-au primit nicio invitatie anul asta. Altii inca mai spera intr-un miracol.

Imi promit de cateva luni ca o sa am un weekend doar pentru mine. In care o sa zac. In care nu o sa fac absolut nimic. Pentru mine sau pentru altii. Si iata-ma ieri la grup. Cu durerile de stomac in mana, tinandu-mi promisiunile. Fata de altii, nu fata de mine.Mai mult, imi zic ca la ora 6 plec si stau in pat tot restul serii. Se face 8 si accept si invitatia unei prietene la un pahar de vin.

Acum...nu sunt vreo Maica Tereza. Am trecut demult de iluzia bunatatii si a omului minunat care sunt. Stiu ce inseamna complexul salvatorului.

Si prietena mea imi zice ca ma simte absenta. II zic ca sunt obosita. Chiar sunt. Abia poate sa perceapa asta. Eu, obosita. II zic ca nu ma pot opri din a face si a da lucruri. E ca un drog. Si stiu ca de fapt dau pentru ca am nevoie sa primesc. Dar mi-e teama sa ma opresc si sa vad ca de fapt e gol in jur si nimeni altcineva care sa dea.Si daca m-as opri si m-as inchide si as zace in casa, Arty probabil ar ajunge sa imi manance degetele de la picioare la propriu.

"Stii...eu ma atasez greu de oameni. Si nu stiu cat simti tu, dar eu chiar tin la tine. Si daca mergi sa te inchizi in casa, sa stii ca eu o sa vin dupa tine."

Epic moment. Colinde pe fundal, chelnerul ne mai toarna vin in pahare, ea plange, plang si eu, inghetata se topeste in farfurie peste ciocolata fierbinte. O intreb daca are un servetel si...chiar are.

Ceva asemanator cu caldura imi atinge pieptul, e bine sa plangi si poate ca asta e. Poate asta e raspunsul. Un pic de dragoste.

Imi termin vinul, imi termin prajitura, mai schimbam cateva vorbe, ma bucur ca imi este prietena. Imi cumpar cativa covrigi pentru ziua urmatoare si ma urc in autobuz spre casa. 

Si atunci imi dau seama. Ea nu stie unde locuiesc.

Sunt Grinch luna asta. Asa ca nu va asteptati la cadouri.