Eu am trait doar doua despartiri.
Prima a fost intr-o vara de aia disperat de fierbinte,
intr-un parc cu prea putini copaci. Am stat pe banca aia nemiscata ore intregi
dupa aceea, am facut insolatie, iar cumva o parte din genunchiul meu se arsese atat
de tare ca mai tarziu ma ustura pielea la fiecare pas.
Era prietena mea cea mai buna. Combinatia aia funny dintre o
blonda si o bruneta. Ea facea stocul cu bancuri si eu puneam intrebari despre
sensul vietii. Tragea de mine sa mergem pe plaja, in timp ce eu nu ma induram
sa las din mana Rosu si Negru. Ea doar punea semnul de carte cateva capitole
mai departe, sa creada tatal ei ca a citit-o. Invatam la acelasi liceu,
petreceam toate pauzele, week-end-urile si vacantele impreuna. Tot liceul stia
ca noi suntem cele mai bune prietene. Odata, la o ora de religie, profu’ chiar s-a prefacut
ca ne casatoreste. Profesorii ne dadeau voie sa participam una la orele
celeilate. Eu invatam portugheza si latina. Ea engleza si italiana.
Ne cunoscusem la meditatia la franceza. Imi bifa si mie
raspunsurile corecte, in timp ce e ma tineam cu mana de burta razand pe sub
masa.
Eu purtam bluze lungi si largi, ea topuri scurte si mulate. Ea
era una dintre cele mai populare fete din liceu, eu – olimpica din prima banca.
Si cu toate astea eram surori. Dormeam impreuna si ne
trezeam in acelasi timp. Aveam facturi kilometrice la telefon - cate discutii
nu am avut pe tema asta cu ai ei si cu bunica-mea. Ne sunam in acelasi timp si
continuam una vorba celeilalte.
Dansam impreuna prin casa si o priveam cum probeaza rochia
de mireasa a mamei ei. Si anul acesta nu m-a invitat la nunta ei.
Dar vara aia fusese prea fierbinte. Ea obisnuia sa petreaca
tot mai mult timp pe plaja cu gasca de la bloc. Eu obisnuiam sa petrec tot mai
mult timp intre doua case. Devenisem prea mohorata. Doamne, cat am mai stat pe
banca aia dupa ce mi-a spus asta.
Acum banca nu mai e, nu mai e nici macar portiunea aia de
parc…s-a construit un mall in locul ei. Si cand merg de Craciun acolo stiu ca
pe undeva a fost banca pe care eu am facut insolatie.
A doua a fost tipul care imi tinea mana pe genunchi si zicea
ca prea putin ii pasa, in timp ce ma ferea sa nu ma lovesc de portiera masinii.
Cand m-a lasat cu bagajele facute inainte de Craciun, am dat cu pumnu’ in
perete pana a cazut varu’, am platit telefonul mai mult decat mi-as fi putut
permite sa o fac intr-o luna, mi-am dat demisia si mi-am luat un job atat de
lipsit de suflet ca am putut sa platesc prima rata la casa in doar doua luni.
Apoi nu a mai fost nicio despartire.
De atunci am stiut ca oamenii oricum nu se duc din mine. Pot
pleca de langa mine, sau pot pleca eu, dar ei nu trec. Nu am mai dat cu pumnul
si nu am mai facut insolatii. Am zambit doar. Si am desfacut incet funia
subtire dinauntrul meu cu fiecare cuvant lipsa, cu fiecare gest de refuz, cu fiecare
iaurt cu cirese amare neimpartit, fiecare imbratisare nedata la timp, fiecare
mangaiere absenta.
Si cand alte maini delicate au legat funia aspra, cu
zambetul pe buze si speranta noilor promisiuni, am vazut orizontul…si am zambit
din nou. Si am facut nodul uneori lejer, alteori diperat de strans – rezultatul
avea sa fie acelasi oricum.
Asa ca nu ma lua de-a gata daca o sa fac vreodata parte din
viata ta. Doar pentru ca se intampla sa sun cand ai fi vrut sa ma auzi, sa te privesc direct in ochi si doar pentru
ca ghicesc care e ciocolata ta preferata si stiu sa imbratisez strans, nu
inseamna ca suntem suflete pereche.
Inseamna ca am doar lunga experienta a unor non-despartiri. Si
ca pretuiesc mai mult „sunt aici” decat „te iubesc.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu