Avertizment: aceasta postare contine nervi. Nervi multi si mici si intepatori, de aia care
te seaca pe suflet ca picaturile de ploaie pe pielea arsa de insolatie.
Asa ca indepartati copiii, mama, dragi surori, asta nu e
pentru voi, inchideti imediat pagina si mergeti sa faceti o ciocolata calda. La
fel oricine imi spune cu drag “Elenush” si
si-ar simti sensibilitatea ranita de orice ar putea urma.
Sunt femeie si nu pot sa imi bag pula in stanga si in dreapta,
nu pot sa dai cu pumnu’ in perete ca imi stric oja ( desi am tras un picior
pernei de pe podea….nu intrebati cum a
ajuns acolo) si nici n-am chef sa ma opresc in primul club sa agat un idiot, asa ca o sa scriu.
Ceva rotite trebuie sa se fi scurtcircuitat rau in creierul
meu. Momentul in care am avut revelatia zilei? Eram pe trecerea de pietoni ,
recitind obsesiv ultimul mesaj trimis cand ma trezesc trantind
telefonul ce se imprastie cu gratie pe asfaltul ud. Telefonul la care
inca platesc abonament. Cand semaforul e rosu.
Cu ultima farama de logica m-am tarat pe trotuoar urmarind prostita
cum trec masinile peste. Ar fi trebuit
sa ma gandesc daca ar fi cazul sa le fac un semn soferilor sa opreasca. Sa ma
duc dupa el. Sa ma postez in mijlocul strazii sau ceva. Whatever. Insa tot ce gandeam in momentul ala era: daca se
strica telefonul chiar nu voi mai apuca sa aflu raspunsul la mesaj. Sau daca va
fi vreun raspuns. Ceva trebuie sa fie teribil de gresit in legatura cu mine. La
naiba. M-am pus pe vine in mijlocul
trecerii si am inceput sa strang piesele imprastiate. Telefonul asta nenorocit
nu o sa se strice.
Si nu s-a stricat. Dar nici mesajul nu a venit.
Si e numai vina terapeutei
mele. Fii sincera, a zis. Asuma-ti
ceea ce esti. Ceea ce simti. Ajunge cu joculetele si cu mesajele duble. Ajunge
cu seductia. Care poate fi cel mai rau lucru care se poate intampla?
“Sa ma duc acasa si sa ma ascund sub pat” i-am zis. What the
hell am I supposted to do after the happy ending? Ar fi trebuit sa imi spuna: “Don’t
worry, there will be no happy ending”. Dar in loc de asta s-a ridicat, mi-a
zambit si mi-a zis ca sedinta s-a terminat. Si o platesc cu un sfert din
salariul meu. Ca sa imi spuna sa imi asum ceea ce simt.
So I did.
Ei bine…sa fiu sincera. Nici nu-I chiar asa de rau. Ma si
pufneste rasul in timp ce reasamblez
telefonul. Ar trebui sa desfac sticla aia de rom cubanez. Cu cola. La naiba cu
cola in seara asta, de fapt. Dry and cold. Imi place tipu’ gresit. Din nou. Nu
mi-a ajuns ultima experienta in care aproape am ramas cu biletele de avion in
dinti dupa promisiuni mucegaite de viata noua.
Noroc ca’s desteapta cateodata. Nu-I nimic, mi-am rezervat
bilete catre Madrid. La naiba cu Londra. Viva la fiesta, sangria, salsa , machos
con sangre caliente. La naiba si cu
colegul de birou, cu toate tatuajele lui etalate fara pic de jena, izbucnirile
lui, atingerile lui, ezitarile lui de doi bani. Duca-se. Pace si voie
buna. Probabil ca o sa mai tanjesc o
vreme dupa zambetul ala twisted and his twisted tastes on music, si toate imaginile alea cu noi impartind sticla
de vin dupa sticla, dar hei, daca nu s-a faramat telefonul meu n-o sa ma faram
nici eu.
Si daca nu m-am descompus dupa atingerile lui nu o sa ma
descompun nici in absenta lor.
And now it’s the moment when…can you hear me, darling?( and I’m
not talking to you right now, I’m pretty mad at you…but still….I’m talking to
your soul) now it’ s the moment when you say “baby…you are getting all this so
wrong.”
And I’ll say “Then be you the one who’s doing the right
thing. And I’ll do better next time. What’s the point on being wrong at the
same time?”
But still, we’re not in the movies. And I’m still paying my
therapist. And it’s still worth every single moment. It's still worth living.
Loving. Being alive after all.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu