Cum a inceput totul

Descriere:

O senzatie usoara de neliniste. Incepi sa iti pui intrebari despre sensul vietii, locul tau in lume, cine esti, care iti sunt prietenii adevarati si care or fi antidepresivele care se dau fara reteta la farmacie.

Apoi vin parintii intr-o vizita scurta. De doua saptamani.

Captezi un virus care te tine la pat o saptamana.

Se schimba conducerea la job, incep perioadele de proba, trainingurile, presiunile si noile responsabilitati, creste riscul concedierii sau riscul sa iti bagi tu picioarele si sa pleci aruncand hartiile in sus, dand din maini si tipand ca in reclama de la Vodafone.

Apoi prietena ta cea mai buna se cupleaza. Zici „pa-pa” in gand de pe acum viitoarelor sambete petrecute in club, filtrand barbati si dansand pana dimineata. Ea e acum de cealalta baricada. Zici „pa-pa” si noptilor petrecute ca fetele, plimbarilor lungi si iesirilor zilnice la un pahar de vin.

In continuare ajungi acasa si te trezesti cu sufrageria inundata. De trei ori.

Iti pui patura in cap sperand la un somn lung de 12 ore. Si te trezesti dupa doar 6 ore in sirenele pompierilor.

Ce se intampla in continuare:

1.     In filme: stai in fata scarii la incercand sa aprinzi o tigara. Apare un barbat brunet, inalt cu ochii negri oferindu-ti un foc. Mentioneaza ca arati ca si cum ai avea nevoie de companie si se asaza langa tine in tacere. Apoi iti ofera o bautura. Te face sa razi. Apoi devine barbatul vietii tale si le spune copiilor tai povestea de mai sus. Iti deschizi propria afacere. Iti ierti parintii. Scrii o carte. Si dansezi toata noaptea la nunta prietenei tale.

2.     In realitate: iti dai seama ca tigarile nu mai ajuta si ca oricum ai aprins-o invers pe ultima. Mergi la cumparaturi si cumperi 4-5 bluzite dintr-un foc. Mergi la film si te uiti urat cand casierul intreaba: „Un singur bilet?”. Te uiti cum scade suma din cont si mai cumperi o pereche de cercei. Pe care ii urasti cand ajungi acasa. Iti suni prieteni vechi. Cu unii iesi, altii iti recomanda seriale si iti promit sa iti faca cunostinta cu cineva la un moment dat. Scrii toata ziua. Te indopi cu paste in sos alb si vin. Trecutul se intoarce si te musca de fund. Te cauta tipul care apare on and off de 5 ani. Te cauta tipa care ti-a fost prietena buna cativa ani la rand. Pana ti-a suflat iubitu’ de sub nas. Tentatia e mare. Parca te-ai intoarce la copii. Parca te-ai intoarce la Alex. Parca pana la urma prietenele impart totul si nu mai e asa de grav. Iti dai seama ca vine toamna. Si ca apoi o sa vina  si Craciunul. Si Revelionul. Si ziua ta.

Instructiuni de supravietuire:

      1.Incearca sa nu plangi. Nu are rost. Faci riduri si ai deja 25 de ani, oricum or sa apara ele in curand si fara ajutorul tau.

      2. Incearca sa nu bei. Asta va duce la punctul 1.

      3. Incearca sa nu faci planuri de viitor sau sa te gandesti la sensul vietii. Asta va duce la punctul 2. 

      4.Trecutul e trecut. Si oricand poti sa scrii despre asta.

Acel loc

M-am intors din vacanta. Am dormit pana la 1 dupa-amiaza. Apa este oprita. Mi-am facut o cafea din ultimele taraituri ramase pe teava de apa de la bucatarie si am fumat trei tigari una dupa alta. Pe repeat in tandem Avicii si ceva sirop de la Enrique Iglesias. Si tocmai am primit o propunere usor indirecta de a poza goala. Si as rade in gand pe infundate de ironia subita a sortii daca…daca nu.

Eu sunt din Constanta. De pe plaja. Mai exact, din punctul ala in care valurile uda nisipul si simti intreaga racoare a marii urcand prin talpi. Punctul in care simti valurile cum iti acopera si iti descopera picioarele. Uneori lin, alteori furios. Punctul in care vezi marea pana in departari, dar si geamandurile care pun limte pentru siguranta.

Si pe care le-am urat intotdeauna. Sunt portocalii si urate, legate cu lanturi ruginite si se  balanganesc singuratice si amenintatoare. Nu stiu daca atunci cand eram mica existau, dar cu siguranta nu le observam. Cand eram mica, marea era mare si infinita. Si ma speria. Mi se pare singura. Acum o vad pana in adancuri. Si ma inclin in fata ei. Am crescut pe marginea ei, mancand rosii cu nisip, umbland apoi in picioarele goale pana acasa unde mirosea a cartofi prajiti si a salata de vinete.

Si cand sunt in ea, cand ma las sa-i plutesc pe valuri, as putea jura ca si ea uraste geamandurile. E ca si cum i-ar avertiza pe altii ca e periculoasa. Sa nu mearga mai departe. Sa nu mearga pana in adancuri. Dar ea e prietenoasa daca ii acorzi un pic de credit si daca o intelegi. Nu zic ca n-au murit oameni in ea. Dar au murit speriati.

Revenind la locul din care sunt eu. Acolo poti sa bei o cafea in oras fara sa stai cu ochii pe ceas. Nu te temi sa ii ceri unui prieten sa te astepte cu masina la gara. Nu trebuie sa iti faci programari ca sa te vezi cu cineva. E locul in care primesti un telefon de genul „Sunt in fata scarii tale, coboara la o tigara.” E locul in care suni la usa, doar pentru a imbratisa pe cineva. Acolo poti sa traversezi strada sa te ghemuiesti in patul unei prietene, nu trebuie sa ceri permisiunea pentru a-i folosi machiajul sau pentru a imprumuta o rochie din voal.

E locul in care oameni cu care nu te-ai mai vazut de luni buni iti pot spune „ochii tai spun altceva.” Acolo oamenii se uita unii in ochii altora. Si acolo oamenii stiu sa imbratiseze. Chiar si in mall printre sute de haine la reduceri, la semafor in secunda dintre rosu si verde, in piata aglomerata. Si va zic eu, imbratisarea unui om din Constanta e inconfundabila. Te transporta undeva intr-un loc adanc, fara geamanduri si lanturi ruginite.

Bucurestiul mi-a aratat luminitele, si noptile agitate, si strazile interminabile. Limitele. Independenta. Si singuratatea.

Mi-a aratat sa imi aman durerea pana in week-end cand prietene care lucreaza 8-9 ore pe zi intr-un birou fara lumina naturala si care pierd cel putin doua ore  pe zi in trafic, au la dispozitie o ora intre cumparaturi si curatenie pentru a asculta jumatate din ce am de spus, dupa ce oricum a fost redus la mai putin de jumatate in zilele care s-au scurs pana in week-end.

Dar eu sunt din Constanta. Din locul in care apa iti racoreste talpile si soarele te incalzeste pe deasupra. Locul in care am invatat sa imbratisez. E locul unde dansez fara intrerupere pana dimineata. E locul in care las urme de nisip si fire de par in casa unei prietene obsedate de curatenie.  Si sa ma multumesc cu mai putin de atat, ar insemna sa ma multumesc cu mai putin decat sunt.

P.S. A revenit apa, iar eu merg  sa ma ghemuiesc in patul unei prietene. Am programare la ora 6, dar macar ei pot sa ii folosesc hainele. Si ne vedem destul de rar noi doua, dar cand ne vedem...e ca la Constanta :)

Noroc chior

Am gasit 10 lei. Acum cateva saptamani. Eu nu prea gasesc bani de obicei si nici nu sunt prea norocoasa la capitolul asta. Singura data cand am mai gasit 10 lei a fost tocmai cand intram in lift cu o noua cucerire, iar tipu’mi-a zis ca imi poarta noroc. L-am crezut, pentru ca eu nu gasesc nici macar monede de 50 de bani. A doua zi am aflat ca inca mai impartea acelasi pat cu fosta prietena. La fel si mancarea. Si mai departe nu am mai vrut sa stiu.

Cum ziceam, a doua oara in viata, gasesc 10 lei. Mergeam cu capu’ in jos, negociind cu mine insami intre o omleta si un pahar de vin in centrul vechi, in asteptarea salariului, cand iata solutia la picioarele mele. 10 lei din hartie nou-nouta.

Sambata seara beam un pahar de vin rosu in centrul vechi. Luni dimineata plateam un taxi de 20 de lei. Cheltuiala neprevazuta, datorata unei greseli stupide in acea perioada in care te hotarasti sa faci lucrurile mai bine, sa iti asumi responsabilitatea si consecintele faptelor tale, sa fii o persoana mai buna, sa faci sport, sa mai slabesti cateva kilograme, sa scrii mai mult, sa te tii de plan, sa bifezi toate punctele pe lista si sa te aplauzi la sfarsitul zilei.

Intalnisem o replica intr-un film. Zicea ceva de genu’ca Mamei Naturi nu prea ii pasa sa fie de partea cuiva. Bun sau rau. Tot ce vrea ea este ca viata sa mearga mai departe si sa se pastreze un oarecare echilibru. Parafrazez, dar in mare cam asta era ideea.

Asa ca, daca contrabalansezi, literalmente te-a cam luat dracu’. Nu conteaza ca tu crezi ca e frumos, ca devii brusc centru’ universului sau ca ai gasit sensu’ giratoriu potrivit ( cel putin in opinia ta ). Totu’e sa inveti lectia expusa frumos si caligrafic pe tabla, alb pe negru.

Si viata nu prea isi pune mana calda peste a ta sa te invete cum sa faci “z”-ul, asa cum faceam eu cu prichindeii care isi lasau manutele si creioanele colorate in mainile mele. Nici nu te pune sa faci joc de rol sa iti invingi anxietatea. Si cu siguranta nu iti da scenariul dinainte.

Debitez in mare parte. Si folosesc persoana a doua, eu care ma mandresc ca expun experiente care nu pot fi oneste decat la persoana intai. La fel ca autorul meu preferat din liceu.

Dar daca as scrie la persoana intai ar trebui sa scriu despre cum tastez de pe un laptop necunoscut la 3 dimineata, intr-o bucatarie care nu-i a mea, ar trebui sa scriu despre persoane care dorm in paturi separate, despre povestile care nu se mai odihnesc in ele, despre bronzul meu neuniform si arsurile pe care le-am capatat azi. Despre stomacul care mi se revolta violent in crampe stil crescendo. Care rup in doua.

Si nu vreau. Pentru ca imi simt inima ca algele verzi care impanzeau malul azi. Scarboase la vedere (desi verdele e o culoare frumoasa) moi si matasoase la atingere. Numa’ bune sa iti bagi picioarele in ele.

P.S. :)