Sunt in starea in care imi vine
sa imi exersez covorul rosu din sufragerie. La podea, perfect intinsa, simtind
taria parchetului laminat. Si energia subsolului (noroc ca stau la parter). Cu
un pahar de vin langa si ascultand Cachivache si Jarabe De Palo pe repeat,
obsesiv , in tandem. Si sa imi ling de pe acum viitoarele rani. Pe care le
presimt cu toata voluptatea sangelui care imi inteapa acum venele, a stomacului
ghem si creierului stafidit.
In alta ordine de idei sunt o
nenorocita de norocoasa. Ma pregatisem sufleteste, cu toate armele unui
outsider experimentat, sa ma feresc de femeile trecute de 40 de ani, pe tocuri
inalte si fuste drepte. Cu ruj rosu si machiaj verde. Si din toate cele 20 si
ceva de grupe eu am nimerit in singura in care populatia feminina s-a situat
sub 30 de ani. Si mai mult de atat – femei care puteau sa aiba ceva de spus. Si
singurele doua femei care depaseau varsta, au fost atat de misto incat mai ca
imi venea sa accept propunearea uneia dintre ele de a ma lua la ea acasa ca sa
ma prezinte fiului ei. Am fost asa de emotionata ca am uitat daca eu insami mai
aveam ceva de zis. M-am impiedicat doar de scaune si am zambit frumos.
Bineinteles ca nu am scapat de
pupaturile cu necunoscute. Si de socul cand de fiecare data ma oprea cineva sa
ma pupe si sa imi spuna cat de mult se bucura sa ma vada. Ca si cum-ar fi
cunoscut. Si soc si mai mare cand imi spuneau ca am participat in urma cu un an
la acelasi curs. Cica am o fizionomie foarte expresiva. Si eu care ziceam ca
sunt invizibila. Cica sunt chiar de retinut. Soc si groaza. Desi maguleste un
pic orgoliu’, tre’ sa recunosc.
Dar cafelele baute cu Leti in pauze au fost misto. Si piscina. Cu jacuzzi
si sauna. Si traineru’.
Am nimerit cel mai misto trainer. Nu tin sa ii fac reclama, dar sunt placut
surprinsa cand vad ca mai exista oameni care pun suflet in ceea ce fac. Care
stiu sa se poarte ca si cum cei din jur ar insemna cu adevarat ceva. Care
exprima atat cat vor ei sa exprime. Verbal si paraverbal. Care stiu sa se
joace. Care acorda credit. Care stiu sa pastreze o atmosfera destinsa si sa
transmita o informatie. Si sa ia ceva. Sa ia ceva inainte chiar sa iti dai
seama. Si daca mai fac parte si din specia masculina, mai mai ca imi vine sa
incep sa sper iar.
Singuru’ om de vanzari pe care il cunosteam pana la cursu’ asta mi-a zis
odata in masina ca psihologii si “vanzatorii” au ceva in comun : inventeaza
nevoi pe care apoi le vand. As fi vrut sa il contrazic, dar n-am putut.
Iar acum tot ce stiu eu despre vanzari este ca
vanzarea este seductie pura. Sa mor io de nu. Sa observi gesturi inainte ca ele sa se nasca pe deplin,
sa citesti unde nu se poate citi, sa fii pe faza, cu un pas inainte, cu un pas
inapoi, in lateral si oriunde mai e nevoie, sa conduci, sa cedezi, sa risti cu
zambetul pe buze, ba chiar sa mai dai de la tine – cu o strangere puternica de
mana daca esti barbat, sau fluturandu-ti
parul daca esti femeie. Si indreptandu-ti umerii.
Sa ajungi acasa cu sentimentul ca
ai dat lovitura vietii tale, sau cu sentimentul nedefinit ca ti s-a luat ceva
ce nu stii inca.
Poate ca barbatii de azi nu mai
vaneaza minotauru’ prin paduri. Dar vai, ce ador cand vaneaza inca un procent,
inca un serviciu, inca ceva, orice, dar ceva in plus. Aproape imperceptibilul
batut din bicior, si zambetul de suspans dintre secundele in care se arunca
mingea, privirea de vultur pe care o percepi doar in primele zecimi de secunda -
ma fac sa imi musc buza de jos.
Mi s-a facut un chef nebun sa ma
uit iar la Vicky, Cristina, Barcelona. Sau sa zac la soare, pe plaja, cu un
fresh de portocale langa. As fi vrut sa fiu la fel de inspirata cand traineru’
m-a intrebat ce imi doresc in „acel” moment.
Concluzii: 1.Tre’ sa fac un curs
de NLP. 2. Mi-am muscat cam des buza de jos saptamana asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu