Hei, avem tort!

Si hei, noi n-o sa gustam din el in seara asta.

Pentru ca asa se intampla cateodata cu feliile de tort. Le primesc doar unii. Si chiar ca nici nu mai conteaza.

Nu mai conteaza nici ca tigarile mele au disparut la fel ca tipul brunet, nici ca nu mai e gheata in frigider si imi voi bea lichiorul fara, nici ca vasele mele stau nespalate de o saptamana, nici ca bro vrea an open relatinoship, nici ca tipul cu zambet de milioane se uita in oricare alta directie numai la mine nu, nici ca mi-am lasat ultimii bani in schimbul unei sticle de cherry.

Nu atata timp cat pot sa dansez, cat timp fustele scurte si maieurile mulate inca mai stau pe mine, cat inca pot sa mai port o carte in geanta chiar daca sunt in club, cat inca pot sa beau fara sa ma doara capul, sa imi aprind o tigara in fata scarii si sa ascult linistea de la trei dimineata, cat inca pot sa pastrez amintiri vii, cat inca vor mai fi oameni care sa ma imbratiseze pana imi ating sufletul, cat inca vor mai fi oameni pe care ii voi iubi chiar daca spun aceleasi glume expirate, poarta aceleasi haine ca saptamana trecuta,  sunt transpirate si obosite si nu mai au nimic nou cu care sa ma surprinda.

Nu mai conteaza nici ca fostul meu terapeut mi-a zis ca nu mai vede nicio solutie pentru mine, nici ca a trebuit sa traversez pe partea celalata cand l-am  vazut pe baietelul in hanorac albastru care obisnuia sa isi lase manuta in mana mea, nici ca poate dansul, pielea si fustele mele scurte vor fi in zadar.

Nici ca poate nu voi spune nimanui vreodata “esti tot ceea ce niciodata nu am stiut ca am avut nevoie.”

M-am trezit intr-o noapte acu’ vreo doi ani. Nu avusesem niciun cosmar. Pur si simplu m-am trezit in mijlocul noptii cu o durere mai ascutita si mai seaca decat taietura unei foi A4. Si in  acel moment mi-am dat seama ca acea durere ar putea sa dureze pentru totdeauna, fara drept de apel, fara doar si poate, fara sa existe vreun Dumnezeu cu care sa ma cert. Ar fi putut continua la nesfarsit, un etern purgatoriu pe care nici toate pastilele din lume nu l-ar fi stins. Noaptea neagra a sufletului, ar numi-o unii sfinti. Si totusi, dimineata m-am  trezit si durerea disparuse. I-am zis multumesc din tot sufletul unui Dumnezeu pe care nu il cunosc. Era tot ce mai puteam face.

Si tot ce mai pot face eu acum este sa ma bucur de miscarile mele atunci cand ma simt darnica, sa dau din umeri cand mi se spune ca nu se poate, sa admir cateva puncte de sudoare pe fruntea unei persoane dragi, sa tastez febril cuvinte fara noima, sa ma bucur de aprecierile unor necunocuti si sa stau intr-o zona in care viata e simpla si misto. Si fara sens.