Crush

Daca cineva m-ar atinge acum, m-as dezintegra in molecule. M-as faramita atat de tare, ca m-as pierde printre moleculele de praf. Si nici n-as mai sti daca sunt praf, sau om, sau carne vie.

Oricine ar putea sa ma aiba la o simpla atingere. Accidentala. De fapt, ar putea sa ma aiba la un singur cuvant. Ma vand ieftin, somatizez usor. Zi-mi un cuvant misto si ai sa vezi cel mai tare zambet, pielea o sa imi straluceasca mai tare. Zi-mi ceva stupid si o sa scuip. Venin.

Sunt atat de dependenta de atingeri, ca ma urc in cel mai aglomerat autobuz. In cel mai aglomerat metrou. Dansez in cel mai aglomerat club. Profit pentru a atingele mainile unei colege cand ii dau un dosar. Mainile taximetristului cand ma ajuta sa scot geamantanul din portbagaj. Corpurile partenerilor de dans. Manutele copiiilor pe care ii conduc in clasa. Sau degetelele, dupa caz.

Si cand n-am asta, ating tastatura, paharul din care beau, biroul, patura, cana, geamul, bara din autobuz. Bancheta masinii.

Eu nu gust mancarea. Eu o ating. Pentru mine conteaza mai mult textura mancarii decat gustul. De asta nu suport covrigeii si orice poate fi rontait. Cu exceptia pufuletilor. Aia pot fi topiti.

Sunt atat de atenta la fiecare atingere, ca, intr-o perioada mai sensibila, ma ustura fiecare picatura de ploaie. La propriu. Ca o prietena a simtit nevoia sa imi imprumute umbrela ei si sa umble ea prin ploaie. Pe ea nu o  intepa fiecare picatura de ploaie.

Atat de fascinata, incat cand am avut accidentul de masina primul lucru la care m-am gandit a fost: “Ah, deci asa  se simte metalul”. Aproape ca simteam gustul metalului in gura. Si in timp ce zaceam pe trotoar in ploaie, cu fetele zgaite deasupra mea, traiam atingerea izbiturii – metalul, apoi trotuoarul. Iar si iar. Apoi mainile celui care m-a ridicat. Apoi bancheta masinii.

Targa, perfuziile, hainele taiate, vocile. Soferul care a pus o haina pe mine. “Domnisoara, aici e asa de frig.” Nu mai frig decat era inauntrul meu.

Atat de frig ca pana si haina soferului care daduse peste mine cu masina putea sa ajute. Atat de frig ca pana si scociul cu care imi lipise asistenta perfuzia era bun. La fel si durerea pe care am simtit-o cand mai tarziu, o prietena, mi-a smuls acelasi scoci.

Si toate pentru ca m-am nascut prea devreme. Si ca sa nu fiu declarata avort spontan, am stat la incubator. Caldura artificiala si scutecele de panza m-au ajutat sa supravietuiesc. Au fost primele lucruri pe care le-am cunoscut. Astea si focurile de artificii. Si acum nu pot trai fara ele.