Crez

Eu nu (mai?) cred in nimic. Nu cred in relatii (stiu, am mai zis-o), nu cred in dragoste, cauze nobile, profesii, copii, teste de inteligenta, carti, sensuri, consensuri, coincidente, legi, diete vegetariene, cinism si alte alea. Nu mai cred nici macar in ciocolata. Dar cred in briosele cu frisca. Si in capsulele de confort emotional luate de la Fares.

In Dumnezeu? Asta e poveste lunga. Cand m-a pocnit necredinta am crezut ca e o gluma proasta. As putea sa zic ca nu mai cred intr-un anume Dumnezeu. Cu sinceritate. Si cu aceeasi sinceritate n-as putea in veci sa ma declar atee.

Poate ca si credinta e un fel de indragosteala. Obisnuiam sa ma indragostesc de tot ce imi iesea in cale. Ma indragosteam de oameni si mai mult, ma indragosteam de gesturile lor, micile lor gesturi marunte, zambete, niste riduri fine, o anumita alura, coltul ochilor, un tremurat usor din buze, o atingere intamplatoare, un soi de privire care ma facea sa intorc atat de brusc capul incat imi suceam gatul. La propriu. Doar ca sa observ apoi verigheta de pe deget. Si apoi si sotia insarcinata langa. True story.

Nu cred in nimic. Si totusi am nimerit la un botez in weekend. Copilul unor necunoscuti. Si in timp ce stateam pe scaun in biserica rece, privind icoanele care altadata mi se pareau atat de moralizatoare si inhaland mirosul vechi si ranced, ascultand vorbele preotului care mi-a sarutat mana la intrarea in biserica mi-ar fi placut poate un soi de minune. Si preotul s-a oprit sa spuna un banc aproape porcos in mijlocul Crezului. Avea ochii sticlosi si nu cred ca era tocmai Sfantul Duh de vina. Nu stiu exact ce, dar a durut.

Si uitandu-ma la copilul de aproape trei luni dezbracat in frigul care imi ingheta pana si rochita inflorata, mi-am zis ca daca l-as fi avut in brate, chiar si asa,  l-as fi botezat si intr-o mie de religii daca ar fi fost nevoie. De o mie de ori. Numai sa fie protejat in fata necredintei/neputintei mele.

Si cand medicul de la clinica privata a batut discret in usa salonului, facand semn ca ora de vizite s-a terminat, tot ce am putut sa ii mai spun prietenei mele care agoniza pe patul confortabil de altfel, a fost: “O sa spun o rugaciune pentru tine.” Chestia asta a facut-o pe chelnerita blonda sa pufneasca in timp ce povesteam.

Si cand sor’ mea pleaca seara de la mine, si stiu ca va trece prin zona crepusculara in care te trezesti cu maini lipite pe fund din senin, tot ce pot este sa cred ca Cineva o protejeaza pe pustoaica cu ochi mirati si revoltata la sange de orice nedreptate.

Si cand frumoasele si minunatele mele prietene se agita in jurul unei tigari cu gesturi de actrite care isi joaca tragedia vetii, nu pot decat sa simt cu tot cu sufletul ca trebuie sa existe ceva minunat pastrat pentru ele.

Si cand ma uit la mine in oglinda...dar hei, nu o sa discut despre asta aici :))

Concluzie? As mai scrie, dar confortul emotional se instaleaza in tot corpu’ si ma ia somnu’ si imi savurez inca mangaierile primite aseara.