Crez

Eu nu (mai?) cred in nimic. Nu cred in relatii (stiu, am mai zis-o), nu cred in dragoste, cauze nobile, profesii, copii, teste de inteligenta, carti, sensuri, consensuri, coincidente, legi, diete vegetariene, cinism si alte alea. Nu mai cred nici macar in ciocolata. Dar cred in briosele cu frisca. Si in capsulele de confort emotional luate de la Fares.

In Dumnezeu? Asta e poveste lunga. Cand m-a pocnit necredinta am crezut ca e o gluma proasta. As putea sa zic ca nu mai cred intr-un anume Dumnezeu. Cu sinceritate. Si cu aceeasi sinceritate n-as putea in veci sa ma declar atee.

Poate ca si credinta e un fel de indragosteala. Obisnuiam sa ma indragostesc de tot ce imi iesea in cale. Ma indragosteam de oameni si mai mult, ma indragosteam de gesturile lor, micile lor gesturi marunte, zambete, niste riduri fine, o anumita alura, coltul ochilor, un tremurat usor din buze, o atingere intamplatoare, un soi de privire care ma facea sa intorc atat de brusc capul incat imi suceam gatul. La propriu. Doar ca sa observ apoi verigheta de pe deget. Si apoi si sotia insarcinata langa. True story.

Nu cred in nimic. Si totusi am nimerit la un botez in weekend. Copilul unor necunoscuti. Si in timp ce stateam pe scaun in biserica rece, privind icoanele care altadata mi se pareau atat de moralizatoare si inhaland mirosul vechi si ranced, ascultand vorbele preotului care mi-a sarutat mana la intrarea in biserica mi-ar fi placut poate un soi de minune. Si preotul s-a oprit sa spuna un banc aproape porcos in mijlocul Crezului. Avea ochii sticlosi si nu cred ca era tocmai Sfantul Duh de vina. Nu stiu exact ce, dar a durut.

Si uitandu-ma la copilul de aproape trei luni dezbracat in frigul care imi ingheta pana si rochita inflorata, mi-am zis ca daca l-as fi avut in brate, chiar si asa,  l-as fi botezat si intr-o mie de religii daca ar fi fost nevoie. De o mie de ori. Numai sa fie protejat in fata necredintei/neputintei mele.

Si cand medicul de la clinica privata a batut discret in usa salonului, facand semn ca ora de vizite s-a terminat, tot ce am putut sa ii mai spun prietenei mele care agoniza pe patul confortabil de altfel, a fost: “O sa spun o rugaciune pentru tine.” Chestia asta a facut-o pe chelnerita blonda sa pufneasca in timp ce povesteam.

Si cand sor’ mea pleaca seara de la mine, si stiu ca va trece prin zona crepusculara in care te trezesti cu maini lipite pe fund din senin, tot ce pot este sa cred ca Cineva o protejeaza pe pustoaica cu ochi mirati si revoltata la sange de orice nedreptate.

Si cand frumoasele si minunatele mele prietene se agita in jurul unei tigari cu gesturi de actrite care isi joaca tragedia vetii, nu pot decat sa simt cu tot cu sufletul ca trebuie sa existe ceva minunat pastrat pentru ele.

Si cand ma uit la mine in oglinda...dar hei, nu o sa discut despre asta aici :))

Concluzie? As mai scrie, dar confortul emotional se instaleaza in tot corpu’ si ma ia somnu’ si imi savurez inca mangaierile primite aseara.

Crush

Daca cineva m-ar atinge acum, m-as dezintegra in molecule. M-as faramita atat de tare, ca m-as pierde printre moleculele de praf. Si nici n-as mai sti daca sunt praf, sau om, sau carne vie.

Oricine ar putea sa ma aiba la o simpla atingere. Accidentala. De fapt, ar putea sa ma aiba la un singur cuvant. Ma vand ieftin, somatizez usor. Zi-mi un cuvant misto si ai sa vezi cel mai tare zambet, pielea o sa imi straluceasca mai tare. Zi-mi ceva stupid si o sa scuip. Venin.

Sunt atat de dependenta de atingeri, ca ma urc in cel mai aglomerat autobuz. In cel mai aglomerat metrou. Dansez in cel mai aglomerat club. Profit pentru a atingele mainile unei colege cand ii dau un dosar. Mainile taximetristului cand ma ajuta sa scot geamantanul din portbagaj. Corpurile partenerilor de dans. Manutele copiiilor pe care ii conduc in clasa. Sau degetelele, dupa caz.

Si cand n-am asta, ating tastatura, paharul din care beau, biroul, patura, cana, geamul, bara din autobuz. Bancheta masinii.

Eu nu gust mancarea. Eu o ating. Pentru mine conteaza mai mult textura mancarii decat gustul. De asta nu suport covrigeii si orice poate fi rontait. Cu exceptia pufuletilor. Aia pot fi topiti.

Sunt atat de atenta la fiecare atingere, ca, intr-o perioada mai sensibila, ma ustura fiecare picatura de ploaie. La propriu. Ca o prietena a simtit nevoia sa imi imprumute umbrela ei si sa umble ea prin ploaie. Pe ea nu o  intepa fiecare picatura de ploaie.

Atat de fascinata, incat cand am avut accidentul de masina primul lucru la care m-am gandit a fost: “Ah, deci asa  se simte metalul”. Aproape ca simteam gustul metalului in gura. Si in timp ce zaceam pe trotoar in ploaie, cu fetele zgaite deasupra mea, traiam atingerea izbiturii – metalul, apoi trotuoarul. Iar si iar. Apoi mainile celui care m-a ridicat. Apoi bancheta masinii.

Targa, perfuziile, hainele taiate, vocile. Soferul care a pus o haina pe mine. “Domnisoara, aici e asa de frig.” Nu mai frig decat era inauntrul meu.

Atat de frig ca pana si haina soferului care daduse peste mine cu masina putea sa ajute. Atat de frig ca pana si scociul cu care imi lipise asistenta perfuzia era bun. La fel si durerea pe care am simtit-o cand mai tarziu, o prietena, mi-a smuls acelasi scoci.

Si toate pentru ca m-am nascut prea devreme. Si ca sa nu fiu declarata avort spontan, am stat la incubator. Caldura artificiala si scutecele de panza m-au ajutat sa supravietuiesc. Au fost primele lucruri pe care le-am cunoscut. Astea si focurile de artificii. Si acum nu pot trai fara ele.

Un timp

Ar fi momentul acela anume, momentul precis in care tu ai schimba dintr-a doua intr-a treia. Ar fi cand as sti exact cum iti vor fi pulsat venele dintre aratator si degetul mare, cand voi  fi presimtit tensiunea dintre ele si presiunea schimbatorului de viteze.

Ar fi secunda aceea dintre inserare si noapte, cand mi-as fi dat seama ca drumul e lung si ca muzica s-a oprit de ceva vreme. Ca noi tacem de vreo ora.

Momentul in care imi voi fi dat seama ca piciorul meu a alunecat usor si genunchiul mi se sprijina de geamul din dreapta. Cand voi fi incercat lenes sau brusc – dar inutil -  sa imi trag fusta peste genunchi.

Clipa in care iti voi fi observat pentru prima data ridul din coltul buzelor care ti se strang usor, dar ferm – cand conduci, cand tastezi, cand urmaresti un montaj, cand imi simti mainile pe spate.

Ar fi momentul precis in care mi-as da seama ca nu mai imi simti nici prezenta, nici absenta, pentru ca pentru tine, drumul, masina, eu, tu – suntem totuna.

In the club

Tura a doua. Imi indrept parul, pun fustita scurta neagra si bluzita de matase. Apelez la santaj emotional subliminal si imi conving si prietena obosita pe buna dreptate, sa piarda inca o noapte cu mine in club. Nu de alta, dar am prietena de la Constanta, careia tre’ sa ii arat ce misto e viata in Bucuresti sambata seara. Si ceea ce nu stia prietena obosita e ca ea e principalul motiv pentru care am rabdare sa imi indrept tot parul meu cret si sa imi trag fustita mai sus. Pot sa fac fata la inca o noapte de genu’ daca mai este cu mine una more or less fucked up than me.

Asa ca iata-ne pe toate trei. Clubul e teoretic plin, nu sunt locuri la mese si ii vad privirea plina de speranta care spune „hai sa bem o cola prin oras si sa ne caram naibii acasa”. Cumva ajungem sa ne lasam hainele la garderoba, si cumva, tipul de la masa din fata poate trece drept simpatic si ne lasa sa ne lasam bauturile pe masa lui. Asta imi aminteste de cat draguta am fost eu sambata trecuta cand am lasat vreo doi tipi sa isi lase berea pe masa mea. 10 minute. Pe ceas.

Noroc ca e muzica misto. Dansam ceva, iata ca se elibereaza si o masa. Poate ca e totusi inca o sambata norocoasa. Si in timp ce toate celulele mele danseza, mintea mea danseaza si ea, in alt ritm, alta muzica si alt spatiu.

Si vad totul ca intr-un vis. Imi vad prietena la masa. Cu o frumusete naucitor de simpla, cum trage din tigara, usor blazata cu privirea „I really don’t give a fuck” si cumva sunt convinsa ca e (semi)inconstienta de toata frumusetea aia pe care o emana in mijlocul iadului. Ea nu vede, dar eu vad toate privirile barbatilor din spatele ei, si zambesc usor in coltul buzelor.

In momente ca astea aproape ca as fi vrut sa fi acceptat cele vreo doua propuneri gay primite in primul de facultate. Poate ca as fi scapat cateva femei de nefericirea de a dansa printre burtosi libidinosi sambata seara. Si poate ca m-as fi scapat pe mine insami de asta.

Dar n-am facut-o si acum dansez si imi spun ca daca as fi fost barbat as fi luat femeia asta pe sus si as fi dus-o...ah, nu stiu unde as fi dus-o. Si stai asa, daca as fi fost barbat, habar n-as fi avut cum sa tratez o astel de femeie. Si rad in sinea mea.  Si ma uit iar la ea si imi vad propria privire interioara, si ii ascult lamentarile pertinente despre mafioti si alte asemenea si nu pot decat sa o pup pe par cu un fel de duiosie de sora/mama/prietena/femeie fucked up /bromance (mama ce imi place termenul asta) si sa o inteleg cand se cara si imi lasa trei tigari pe masa.

Pe care eu le voi fuma, cautand alte povesti. Ca povestea tipului cu o privire atat de trista. Cel din colt. Pun pariu ca a zis ca isi baga pula si vine sa se distreze si iata-l, mai trist ca niciodata privind probabil femeile de rahat din jurul lui si pe cele misto, dar inaccesibile.

Sau tipa care vomita cu capul in veceu. In timp ce eu ma pisam in cabina de langa. Si-o fi zis ca alcoolul e licoarea minune si ca ea e wonderwoman si poate sa bea pana devine totul roz. Dar iata ca porcaria de alcool scoate toata depresia din tine si te face sa mai petreci si jumatate de noapte cu capul in veceu. Singura. In timp ce altii se pisa pe langa.

Si de ce sa nu flirtez cu mafiotul cu trabuc. Mafiotii fut bine, te umplu de bijuterii si traiesc periculos. Dar eu nu flirtez. Eu doar dau cu flit. Nu pentru ca sunt prea misto. Cu toate ca sunt. Dar nu de asta. Ci doar pentru ca n-are rost.

Cum ii ziceam si tipului care ma chemase mai aproape  pe canapea ca sa imi vorbeasca despre casnicia lui trista : nici o relatie extraconjugala, oricat de minunata, nu o sa umple golul de cacat din interiorul tau. Nicio alta femeie. Nicio sticla de whisky. Nici o mie de iesiri in club sambata seara. Niciun pumn de antidepresive.

Asa ca ce mai imi ramane mie de facut? Sa imi bag pula pe care n-o am si sa dansez ca tampita pana la 5 dimineata. Sa dansez cu golul meu. Sa flirtez cu el. Sa i-o trag. Sa mi-o traga el mie si apoi sa dam mana.

La multi ani, tie...

Tie, care zambesti copiilor, batranilor, barbatilor, animalelor cu sau fara stapan.

Tie, care imbratisezi copaci si fiinte.

Tie, care iti porti cu nonsalanta bluzele si fustele de matase, tie, careia hainele iti curg vapoaroase, iar parfumul vesel, proaspat, adanc sau misterios se imprastie in urma ta.

Tie,care cand dansezi stii sa te lasi in bratele barbatului care te conduce si in acelasi timp ramai pe picioarele tale.

Tie, care arunci priviri insistente, priviri necrutatoare, priviri adanci si care lasi ochii in jos, usor si cateodata poate si rosesti.

Tie, care dansezi in timp ce pui rufele la spalat.

Tie, care framanti cu mainile tale aluatul pentru o prajitura, in timp ce bei un pahar cu vin.

Tie, care iti pui mana peste manuta unui copil pentru a-i arata cum se face litera “v”.

Tie, care dansezi pentru barbatul tau.

Tie, care iti iubesti prietenele.

Tie, care porti tocuri.

Tie, care iti respecti profesoarele, surorile, mama, bunicile.

Tie, care spui povesti calde, blande, uneori soptite, alteori pline de suspans.

Tie, care atingi si mangai tot ce iti iese in cale.

Tie, care iti alaptezi copilul.

Tie, care mananci paste in sos alb de parca ar fi cel mai mare si mai delicios pacat.

Tie, care tragi elegant din tigara.

Tie, care mergi drept, cu pieptul inainte.

Tie, care aduni amintiri, nimicuri, senzatii, sentimente si le amesteci, le cresti, le pictezi sau le scrii.

Tie, care iti porti firea cu gratie.

La multi ani, tie, Femeie!

Si daca dragoste nu e...parca e bine:D

Imparteam o sticla de vin rosu pe canapeaua din sufrageria mea, ca doi oameni intalniti intr-un timp si intr-o stare oarecum comuna.

Mi-a zis ca trebuie sa fi suferit mari dezamagiri in viata de am o asemenea parere despre relatii. La naiba, exact asa mi-a zis si terapeutul meu :))

Ei bine, nu. Nu am suferit mari dezamagiri in viata. Nu. Am suferit dezamagiri marunte. Mici, marunte, dar multe. Si tocmai asta conteaza.

Sunt total dezamagita de sapat prin gunoaie pentru a afla miezul. De mici incercari, de persoane dependente emotional, persoane egocentrice, persoane anxioase, persoane obsedate de putere si control, persoane indisponibile emotional, persoane care cauta confort si mai ales persoane care se mint pe ele insele.

Mai mult, sunt dezamagita de tot ce regasesc in mine din calitatile de mai sus.

Asa ca, 1+1 = 2. Nu 1, nu 3. Doar doi. Fiecare cu drumul lui, cu dependetele, ciudateniile, imposibilitatile lui.

Tin sa fac o mica precizare. Cand zic relatie, exact asta vreau sa zic – relatie. Nu barbati. Respect barbatii. Respect femeile. In intalnirea dintre ei nu cred. Nu una care sa nu fie doar o bresa in timp si spatiu, dupa care fiecare se intoarce la ale lui. Adica la a fi barbat sau la a fi femeie.

Mi-am vazut destule prietene intinse pe covorul din sufrageria mea, pentru ca nu se mai puteau ridica de durere. Altora le-am tinut capul in veceu sa vomite, dupa o betie datorata unei “relatii” terminate. Am prietene care au facut copii din “dragoste” pentru ca apoi sa si-i creasca singure.

Pentru ca la sfarsit toata lumea sa isi dea seama ca, de fapt, n-a fost chiar dragoste. O dependenta din copilarie, o relatie defectuoasa cu mama, lipsa de confirmare din partea tatalui. Marea revelatie. Wow. Ziceti-i defect profesional.

Deci, multumesc, dar nu, multumesc.

Si da, ma mai ia si pe mine valul. Mai ales primavara cand miroase a nou si a inceputuri. Si cateodata, cand vinul e destul de bun, cand Andre Rieu imi bubuie in inima, cand stii sa zambesti frumos, atotstiutor si bland,  si ma privesti de parca mi-ai rupe nasturii bluzei - dar nu o faci inca, pentru ca stii ca ti-as arata usa in secunda doi - mai ca ma gandesc cum ar putea fi candva o fetita creata, cu ochi albastri ca ai mei.

Apoi ma gandesc ca ar trebui sa o "impart", sa gasesc numitorul comun pentru a o educa si...nu, multumesc.

Imi plac serile cu vin, inghetata si visine in lichior, dansatul pana dimineata, copiii pe care ii imbratisez si ii iubesc pur si simplu, pentru ca sunt niste mici fiinte. Pentru asta nu trebuie sa imi poarte genele imperfecte.

The heart of Saturday night

Decor general: cutii de pizza si sticle de cola, cartofi prajiti cu cascaval, clatite cu ciocolata, farfurii murdare, o tigara uitata pe cutiile de pizza, pijamale si un intreg sezon din 2 broke girls – toate in doar doua zile.

Leti a plecat dimineata si s-a intors la pranz, a plecat la pranz si s-a intors seara. Eu in aceeasi pozitie: pijamale, laptop, fotoliu. Cand intreruperile datorate traficului intens, au facut un singur episod sa dureze 60 de minute, am realizat ca nu sunt singura persoana din lume care zace in pat sambata seara.

In acest stadiu am hotarat ca e cazul sa imi fac datoria civica si sa imi scot ciorapii rosii si rochita neagra in club.

Bun, rochita, ciorapii, compania de milioane, iar cand am gasit ultima masa libera din prima incercare, am stiut ca va fi seara noastra norocoasa. Muzica a fost delicioasa si nici simtul vizual nu a avut deloc de suferit.

Acum...sa lamurim ceva: sunt un antitalent in relatii, flirt, agatat si alte asemenea.

Acestea fiind spuse, am doar 3 lucruri de adaugat:

Daca vezi o femeie ca aproape are orgasm in timp ce mananca tort cu nuca, scortisoara si martipan de portocale – nu vii sa o agati. Pur si simplu nu vii. Nu ai cum sa concurezi cu aceea felie de tort. Si daca vezi doua femei facand asta, clar nu ai ce cauta acolo.

Daca o femeie te-a lasat sa iti pui berea pe masa ei timp de 10 minute si nu s-a facut ca uita de aceste zece minute, dupa perioada specificata iti iei berea si pleci.

Sa ceri rujul unei femei pentru a te da cu el, nu e nici pe departe amuzant.

Si daca te cheama “Alex”, imi pare rau, ai gresit din prima. Stiu, asta e a patra, dar nu m-am putut abtine:D

Dar daca ai un nume cel putin deosebit, faci femeia sa rada, strecori lejer cartea de vizita pe masa (in care se vede ca esti asociat la o firma ce vinde diamante si in logo e cuprins si cuvantul "pasiune"), o faci din nou sa rada si apoi pleci si ii lasi spatiu de desasurare, atunci DA. 

Si da, acest barbat exista. Si nu, n-am fost eu norocoasa.

Planuri de viitor? Da, la urmatorul salariu imi cumpar o placa de indreptat parul si probabil ceva antidepresive.

Un fel de...multumiri:)

Eu nu cred in relatii. 

Nu cred in destine unite, viitor  comun, pampersi platiti pe din doua si spalatul pe dinti la comun, dimineata. Nu cred nici macar in relatii libere, suflete moderne, cariere importante, artisti neintelesi si femei vesnic zbuciumate.

Dar cred in momentele pe care oamenii le creeaza. Barbati sau femei. 

Cred in oameni care isi petrec dupa-amiezele de duminica cu tine, care iti tin testul de sarcina cand simti ca te scurgi la ideea de a avea doua manute si doua picioruse in tine, oameni care iti apar ca niste ingeri cand holurile albe ale spitalelor se invart dupa un accident de masina, oameni care iti ofera o tigara intr-o zi friguroasa - doar pentru ca arati ca si cum ai avea nevoie de una, oameni care iti fac un ceai cand pare ca nu mai exista nimic altceva de facut, oameni care imbratiseaza, oameni care suna si dupa ani, oameni care spun “imi pare rau”, oameni care scot limba la tine cand esti prea serios, oameni care desfac o sticla de sampanie in cinstea ta la 12 noaptea, oameni care iti fac un tort din frisca si  zambet de rodie de ziua ta, oameni care isi pun mainile pe tine si iti daruiesc o esarfa, cred in sticle de vin rosu impartite pe covor, cred in barbati care stiu sa tina in brate o femeie cand danseaza tango, oameni care vin cu solutii chiar daca stiu ca le vei refuza pe toate, oameni care te fac sa razi pana te doare burta si te tavalesti pe covor dand din picioruse, oameni care iti zic ca scrii misto, oameni care iti ofera o patura cand esti ghemuit la pamant, oameni care te conduc cu masina acasa cand simti ca un singur pas in plus te-ar face sa te descompui pe trotuoar, oameni cu care imparti o sticla de whisky in club si dansezi pana cand simti ca picioarele ti se transforma in aripi, oameni care iti marturisesc ca ii inspiri, oameni care iti raspund la mesaje in miez de noapte...

Oameni care se opresc in timp si iti arata o bucatica din sufletul lor, o bucatica din drumul lor si din ce au ei mai bun.

E un alt mod de a ma referi la cele 90 de secunde.