If I stay...

Ramai plasat poate cu intentie, poate intamplator, rasul de rigoare, gluma inevitabila, tensiunea din spate.

Ramai cu ecou si pe fundal te rog sa nu pierzi avionul, avem petrecere pe 1 noiembrie, ai fi in stare sa lasi totul in spate, viata are intorsturile ei, Arty are nevoie de nisip, dezerteaza si fugi la print, nu mai am curajul de altadata.

Incepi o viata noua.

Numai ca promisiunile de viata noua ma duc doar in punctul in care sa amestec cuvinte pe hartie si apoi sa le rearanjez intr-o forma finala identica. Pentru ca oriunde as merge, ma iau cu mine. Si m-a pocnit drept in fata: mereu va fi distanta, intotdeauna apropierea nu imi va fi de ajuns si intotdeauna imi voi dori prea mult, mai mult, din ce in ce mai mult.

Dar ai ramane?

Si e usor sa spun da cand ma plimb cu Helena in gradinile in care Jane Austen l-a plasmuit pe Mr Darcy, cand ceaiul verde se serveste cu lapte si intotdeauna la ora 4,  cand o citesc pe Maya Angelou in original, cand italianca neidemanatica imi aduce paste in pat impreuna cu o imbratisare si acea mother look, cand dau o fuga pana in oras sa dau 5 lire pe un menu de la mc pe care il mananc in aer liber, pe chei, avand cu Bogdan vesnica discutie boys and girls thing.

E usor cand trantesc telefoane satula de te rog sa intelegi doar putin, nu iti cer mult si beau o bere portugheza cu Helena si cand Cambridge-ul pare atat de departe.

E usor cand pot inca sa culeg zmeura si sa imi beau cafeaua in balansoar, iar veveritelor nu le este frica de mine. E usor cand telefonul imi lumineaza in mov si stiu ca mesajele sunt de la el. E usor cand ii aud vocea si imi spune pe nume. Elena. Fara H. E usor cand e usor ironic. E infricosator cand e usor serios.

Ramai. Si iadul se dezlantuie. Derulez pe fwd du-te si danseaza,have some fun and some pictures si stop fwd prea multe iesiri, prea mult dans, prea multe fotografii. Cand vreau mai mult devine te rog inceteaza, chiar nu e momentul. Cand privirea intunecata nu va mai fi un mister ci doar o gaura neagra si poate mai adanca decat pot duce.

Si ce-ai sa faci? Iti iei jucariile si pleci?

Sunt femeie, i-am zis cu voce tare, femeile fac asta. Nu ma lasa sa ma las sa plec, i-am zis in gand.

Dar vreau sa plec, pentru ca doar singura pot scrie povesti.

Nu stiu sa traiesc altfel decat trantind si izbucnind scantei, arzand si scurtcircuitand totul in jurul meu, la propriu si la figurat si totul se disipeaza.Si nu pot sa  imi gasesc linistea decat in povesti. Caci mi se taie respiratia si povestea ar deveni atat de comuna. Femeia care isi urmeaza barbatul.

Dar voi urma, in felu-mi amestecat, voi urma ziua in care imi voi da iar demisia, voi renunta la prieteni si voi da pisicul spre adoptie. Ziua in care povestea va deveni atat de simpla si de comuna. Cand va fi suficient spatiu pentru noi la un loc. Ziua in care ma voi pricepe sa scriu despre doi.

Dar mai ales ziua cand vom scrie impreuna.

Si soptit in gand. Fa-mi loc, te rog. Dar fa-mi loc cu adevarat.

Yes, Sir. Yes to life.

Deeeeci…(Dna Iruc – alias profa’ de romana din liceu – nu va uitati asa urat, e intr-adevar o concluzie la roller coasterul de rutina care a fost viata mea in ultima luna)…plec.

Nu ca ar fi ceva neobisnuit pentru mine sa plec. Nu ca ar fi ceva neobisnuit pentru mine sa gresesc rezervari in ultima clipa, sa intarzii la intalniri, la sedinte, sa raspund pe fuga la mesajele corecte ale persoanelor gresite, sa iau decizii dupa considerente incerte si promiscue cateodata si sa respir ritmat si sincopat uneori, asteptand consecintele.

„Haha I’m getting a sense of how you are ;) Always late but worth the wait J”

Asa mi-a zis necunoscutul care m-a oprit la universitate, si Doamne, de ce toate replicile in engleza par sa fie replici din comediile romantice?

And, yes, Sir, maybe we’ll have a coffee some day.

Poate ca vom face asta. Doar asa, pentru ca eram pe fuga, pentru ca zambeam , pentru ca intarziam la o intalnire misto, pentru ca eram nemachiata si ma simteam norocoasa cu 150 de lire in buzunar.

Revenind, bagajul meu e facut doar pe hartie, inca mai trag de o cafea rece de acum si refuz sa ma gandesc la toate maruntisurile pe care inca le mai am de facut.

Pentru ca sunt preocupata sa imi sincronizez pasii cu viata. Dupa crize de ups and downs m-am prins in final cum sta treaba. Mi-a luat ceva timp si mi-a luat ceva atingeri care inca imi fac pielea de gaina sa imi fac curaj sa ii dau Elenei mici si speriate o ciocolata si sa o trimit la joaca.

Ca n-are ce cauta in treburi de adulti.

Ca „vom vedea”, „daca va fi sa fie va fi”, „facem noi cumva”, „trebuie sa intelegi”, „distanta” si alte asemenea inseamna groaza si crize pentru cea mica, dar inseamna acceptarea vietii si invatarea unui dans nou pentru femeia care a ales un barbat.

Dupa considerente ambigue, promiscue si incerte.

Diagnosticate de terapeut si tratate cu spranceana ridicata de prieteni. Dar primite cu urale si licariri de suflet de femeia din mine.  Si pentru prima data in viata invat sa accept ca primesc ceea imi trebuie si nu ceea ce fetita cu ochi albastri si patrunzatori a planificat inca din clipa in care s-a trezit singura pe scaunel in prima zi de gradinita.

Iar acum fetita invata sa alerge dupa fluturi si sa lase planurile in seama mea. Iar eu le las in seama vietii care a facut sa ne intalnim cand ma asteptam mai putin, care l-a facut sa plece cand credeam ca nu merit asta, care mi-a oferit ocazia sa plec, care mi-a oferit ocazia sa raman.

Asa ca plec in Anglia. Si stiu ca o fac pentru ca iubesc sa zbor si pentru infinitul pe care il simt in secunda in care avionul decoleaza. Pentru oamenii care imi vor zambi ca si cand m-ar cunoaste. Pentru locurile pe care mi-am promis sa le vizitez. Pentru ca e nevoie sa imi amintesc ca sunt facuta sa lucrez cu oamenii. Pentru ca la finalul calatoriei ramane inca promisiunea suspendata al unui „hai ca vedem noi.”

Si pentru ca la urma urmei sexul prin telefon poate fi misto cand ai o pasiune pentru cuvinte si mind fuck. Da, sexul prin telefon poate fi misto. Cand ai o conexiune buna la internet. Nu ca a mea care te lasa cu … biiiip…biiiip…biiip.

Si cu toate astea, eu sunt gagica pe care o vezi dimineata la metrou nemachiata, in rochita neagra si ghetute, cu flori albe de toamna in brate, cu un zambet larg si tamp pe fata si cearcanele depasind tivul rochitei.

Asa ca, la naiba, chiar trebuie sa plec in Anglia.