Back to red

Sa traiesti e ca mersul pe bicicleta . Nu se uita niciodata. La fel si sa iubesti.

Mereu mi-am ales oamenii pe principiul scanteie si artificie. Acel clickuit instant, spontan, tumultuos care imi da lumea peste cap intr-o secunda. Acel miraj care imi invarte lumea si ii schimba coordonatele intr-o culoare noua , nebanuita, ireala. Am ascendent in varsator, scuzat fie-mi.

Dar sunt capricorn, chiar daca m-am nascut cu doua luni mai devreme. Si realitatea ma izbeste inapoi de fiecare data si ma arunca pe coordonatele explorate cu ochii strans inchisi. Si inevitabil imi rup inima in doua, pe viu si fara preaviz. Si nu conteaza daca pierd cineva sau ceva drag acum sau mai tarziu. Niciodata nu voi fi mai pregatita sa imbratisez pierderea.

Si totusi durerea a fost cea care m-a deschis. Caci numai pe rani deschise se pot accepta picaturi de balsam. Si pe poarta pe care a deschis-o durerea, au intrat si speranta si increderea. A fost de ajuns sa spun „poate”. Asa ca nu o sa incetez niciodata sa ii multumesc.

Dar nici nu sunt vreo maica Tereza, desi sunt cel mai bun om pe care il cunosc. Asa ca din cand in cand imi doresc ca aceeasi durere sa se intoarca la origine,pe viu si fara drept de apel. Cine iubeste mult, pedepseste mult. Asa mi-a zis in urma cu cativa ani dupa ce mi-a zis sa imi fac bagajul. Si tocmai citea atunci o carte despre iertare. Am ras dulce-amarui si am stiut ca cine ofera lectii, de fapt le primeste.

Orice relatia e in mana celui caruia ii pasa mai putin. Am stiut asta intotdeauna si niciodata n-am bifat aceasta optiune. Caci sa simt de la  mult la foarte mult e tot ce am si imi ramane, inainte, dupa si  in timpul.

Mi-a fost frica. Mi fost teama ca nu o sa mai iubesc din nou, ca nu o sa mai pot pune gura pe o ceasca de cafea, ca nu o sa mai dansez si ca un pahar de vin o sa fie mereu un chin, ca nu o sa mai strang mana cuiva, ca nu o sa mai rad, ca soarele nu o sa ma mai incalzeasca, ca nu o sa mai dau din gene vreodata in fata unui barbat, ca nu o sa imi mai impart tigarile cu nimeni.

Si pericolul a planat mereu, ca si coiul ascuns al pisicului meu. L-am dus la veterinar pentru o operatie simpla la ochi si am descoperit ca are un singur coi. Bafta mea la barbati, ce pot spune. De fapt, celalalt era inauntru, gata sa se transforme intr-o tumora. Asta in  timp ce el statea lipit de sufletul meu. As fi crezut ca nu e posibil sa il pierd, pentru ca il iubesc eu.

Iluzia mirajului. Daca te iubesc o sa traiesti vesnic J Si o sa traiesti totusi. In sufletul meu o sa traiesti.

Dar intre timp, pas cu pas, mi se arata alte minuni care ma fac sa dansez pana la 4 dimineata din nou. Care fac cafeaua magica. Si vad pasii si distantele mici.

Te vad pe tine cu fiecare gest. Tot ce construiesti. Vad rezultatul si vad ca e drum lung pana acolo. Si mi-e dor de acel „click” care sa topeasca tot drumul asta, sa te transforme din tipul care doar imi face cu ochiul, in tipul care ma strange de mana. Dintr-un strain intr-un cunoscut. Pe tine, cea cu care doar imi impart tigarile, in domnisoara mea de onoarea. Te-am vazut intr-o rochie rosie, la nunta mea, tinand discursuri demne de „Sex and the city”. Si acum incep sa invat ca focurile se intretin cu grija si rabdare.

Si nu mai tanjesc asa de tare dupa „acum”. Nici dupa „tine” cu orice pret. Nici macar dupa „mine altfel”.

Caci e bine exact asa. Cu parul meu rosu, cafeaua mea fara lapte, parfumul meu nou, pisicul meu fara coite, prietenele mele sexy, colegii mei si mai sexy, frigiderul meu plin de ciocolata, fusta mea scurta si o sticla de Desperados. Rece. Si mi-e dor de marea mea.

Am zis.

The dark side of the moon

Ok, dupa ce a cazut casa pe mine, dupa ce s-a imbolnavit si pisica si  tot ce stiam sau cunosteam s-a prafuit sub ochii mei - pe care nu mi-i mai recunosteam in nici un fel de oglinda, m-am tarat pe coate pana in cabinetul fostului meu terapeut.

De fapt, a fost nevoie de un pic mai multa insistenta din partea gagicii care m-a cules de cateva ori pe jos ( thank you ) si de un mail primit de la trecutul care se incapataneaza sa ma muste din cand in cand de fund. Cam asa adica:

„Eram vinerea asta aproape de tine, "prin cartier", pe la 10 si ma gandeam daca ar fi o surpriza placuta o intalnire inopinata, un cico spontan pe scarile blocului :) dupa ploaia aia furtunoasa. si te-am sunat dar mare mi-a fost mirarea sa vad ca drumurile noastre s-au separat mai mult decat stiam :p. pe unul dintre numere presupun ca nu-l mai ai, iar celalalt.... cred ca nici ala nu mai exista. primul meu gand a fost acela ca te-ai rupt complet de trecut :), pa job, pa vechi prieteni, pa pasageri, buna, viata noua”

Dude, tu chiar mi-ai instalat camere de luat vederi pe sub piele?

Cand s-a intamplat asta, prietena pe care o obsedez zilnic cu telefoane cat zidul plangerii,  mi-a zis doar atat: „Te rog, suna-l pe terapeut ACUM. Si cheama si un preot.”

So, I did. Si m-am trantit cumintica pe scaunul pe care il cunosteam atat de bine. Am fost primita cu surlite, trambite si sampanie. My pleasure. Dupa schimbul obligatoriu de impresii, confirmari si aduceri aminte (feels so good to be remembered ) am fost inevitabil pusa fata in fata cu monstrii pe care credeam ca ii imblanzisem atat de bine.

Verdict: dependenta. Mi-am aparat instinctiv inelul de pe deget si gandul mi-a zburat imediat la pachetul de tigari pe care nu il mai aveam in geanta. Si am inceput sa imi fredonez in gand: „Fara vicii am fi doar niste roboti.” Dar treaba lui era sa imi vorbeasca despre liberatate si sanatate. Intotdeauna am afirmat ca eu ma droghez cu oameni. Drogurile mele preferate. Si mi-am iubit dependenta cu tot sufletul. Poate de asta nu m-am simtit niciodata terapeut cu toata inima.

Pentru ca undeva in sufletul meu, raman scriitoare. Si ca orice scriitoare care se respecta, am nevoie ca din cand in cand sa imi fie scrijelit sufletul cu furculita. Inevitabil ma atrag nevrozele, abisurile si noptile negre ale sufletului.

Aveam o prietena acu cativa ani, care facea terapie de ani buni si imi spunea ca niciodata, dar niciodata, nu deschisese in terapie subiectul unui tip care o obseda de ani de zile. L-a ferit, atat pe el, cat si pe mine - cea de-a doua ei mare iubire, de concluziile vindecatoare ale terapiei.

„Mi-e teama ca intr-o buna zi o sa lasi vreun terapeut sa te repare” mi-a zis.

Asa ca iata-ma si pe mine. Tanjind dupa scranteli si zbuciumari, obsedand dupa atingeri care sa mearga periculos si nepermis de adanc. Am zis raspicat si tare: eu nu vreau liberatate. Vreau tipete si rasete, vreau sa imi sara inima din piept, sa imi bubuie de emotie, sa ma arunce cat de sus si nu imi pasa cat de adanca e caderea. Nici ca vorbesc ca o nebuna si tricoul meu roz cu bufnite, e doar un tricou asortat cu cerceii si atat,  si ca s-a dus din mine orice farama de intelepciune.

Nu vreau sa fiu zen si sa iubesc in absolut. Vreau sa simt pamanteste. Si daca e sa fie bolnavicios, bolnavicios sa fie. Pana la capat. Iubesc aglomeratia si tigarile, si cosmopolitan-urile si micile drame, si dansul…si sa scriu despre asta. Daca as fi vrut sa scriu despre iubirea pura si neintinata, as fi devenit ucenica lui Dalai Lama. Pana si din manastire m-au trimis acasa acu’ cativa ani.

In fond, e doar un rol. Intr-o mare piesa de teatru din scenariul lui Dumnezeu.. Pot sa aleg daca il iau in serios sau nu. Si cata viata pun in el.

Na, ca exista totusi si un pic de bufnita in mine. Aplauze, va rog.